Se apropie iarna

Natura însăși transmite solii de speranță și mângâiere. Scaieții sunt plini de flori, iar spinii sunt acoperiți cu trandafiri.

„Dumnezeu este iubire" scrie pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă care răsare, păsărelele încântătoare făcând văzduhul să răsune de trilurile lor înveselitoare, florile, atât de delicat colorate în desăvârșirea lor înmiresmând aerul, copacii înalți ai pădurii, cu bogatul lor frunziș de un verde viu - toate mărturisesc despre grija părintească și duioasă a Dumnezeului nostru și despre dorința Sa de a-i face pe copiii lui fericiți.

Satul Ciobotani, așezat la poalele Călimanului, în anii copilăriei mele, în fiecare an se pregătea pentru venirea iernii. Sătenii își strângeau recolta de pe câmp, se aprovizionau cu toate cele necesare pentru a face față iernilor deosebit de reci, dar plăcute, în special nouă, copiilor.

Bucuria mea cea mai mare, a sufletului de copil, era întoarcerea oilor acasă. Întâlnirea mea cu aceste animale blânde, iubitoare față de sufletul meu de copil, mă făceau fericit. Întâlnirea cu berbecul Voinicel, conducătorul celor 15 oi ale familiei, nu se putea descrie în cuvinte. Acest animal inteligent, ocrotitor al acestor animale și al meu, copil de 9 ani, mă făcea să mă simt un mare păstor de oi, voinic și puternic.

După ce se strângea recolta, se putea merge cu animalele pe câmp. Nu toată lumea te lăsa. Erau și proprietari care nu te lăsau, se întâmpla să vină la mine și să mă tragă de urechi pentru că le călcam locul. Nu apucau bine să mă prindă, că Voinicel, berbecul, prietenul meu nu îi lăsa. Era puternic, mă iubea, cine se apropia de mine cu gânduri rele nu scăpa de coarnele lui. După fiecare operațiune de acest fel, Voinicel primea pâine neagră cu zahăr, bineînțeles, sustrasă de acasă. Era mare fericire între noi. Vorbeam împreună, îi spuneam necazurile mele, mă asculta cu ochii lui mari și umezi. Dădea din cap când nu-i convenea ce-i spuneam. Nu aveam cui să mă plâng decât lui, îl iubeam mult, mă duceam la el la grajd, mă așezam jos, venea lângă mine, își așeza capul pe picioarele mele și mă asculta. Plângeam cu lacrimi când eram nedreptățit, aceste lacrimi se întâlneau cu lacrimile care curgeau din ochii mari ai lui Voinicel, acest berbec cu suflet care înțelegea suferințele unui copil.

Într-o toamnă târzie, când se apropia iarna, a venit și Voinicel din turmă cu cele 15 oi, nu mai era în față, nu mai era bucuros când m-a văzut, ținea capul în pământ, s-a apropiat de mine, și-a ridicat capul, se vedea supărarea din ochii lui, era bătrân. M-am dus la el în grajd, i-am luat capul mare în mâini, l-am pus pe genunchii mei micuți, l-am întrebat ce are, de ce este supărat, vrea să mă părăsească, și-a mișcat capul în stânga și în dreapta. Într-o dimineață, a venit un vlăjgan să intre la Voinicel, să-i facă rău. M-am luptat cu el, m-a pus jos, și-a pus genunchii pe pieptul meu de copil, nu am mai putut face nimic decât să plâng mult, să vărs lacrimi multe după prietenul meu, Voinicel. Timpul a trecut, golul din sufletul meu prin plecarea lui Voinicel nu l-a putut umple nimeni.

 

Lasă un comentariu