În metafora luminişului sfânt...

Acolo, la Nicula, scria Ioan Alexandru, „sângele trebuie deschis să-şi vadă faţa".

Pe când mă pregăteam să vorbesc despre „Imnele Transilvaniei" la Colocviile de la Nicula (alături de distinşii scriitori ai Târgu-Mureşului, Lazăr Lădariu, Nicolae Băciuţ şi Florin Bengean) şi să citez din poemul „Albastru de Nicula", din ediţia 1976 a Editurii „Cartea Românească", mi se înmânează o ediţie nou-nouţă, îngrijită de Ioan Pintea şi apărută la Editura „Renaşterea" cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului. Mă aflam între două puncte de sprijin; între tomul învechit de vreme, pe paginile căruia de atâtea ori au ars privirile, dar căruia prea i s-a şubrezit trupul, şi ediţia anului 2015, curată precum cămaşa de aloe (armura lăuntrică) despre care scria Poetul, propunându-ne-o ca pe un stăvilar la răul lumii. Îi simt noii ediţii rostul cultural. Ioan Alexandru nu mai e strivit în memoria precară a zilei. Vine, aşadar, un alt timp să atenueze din neliniştea criticii literare de bună-credinţă, cea care scria că Ioan Alexandru este o zonă de sensibilitate din ce în ce mai puţin frecventată, că despre Ioan Alexandru, într-o lume confuză şi rapace, se vorbeşte nedrept de puţin; tocmai despre omul şi scriitorul care ştia să zâmbească luminos şi fratern (de ce nu i-am prelua acest fel de a fi?!) şi să ţină neîncetat la cei care credeau cu adevărat că Iisus a înviat din morţi; chiar despre scriitorul care simte cum Transilvania începe în trupul său şi creşte în ceilalţi, părinţii din părinţi (stol ceresc!), curăţaţi de-ntunecime, având acelaşi grai şi crez, făcând ca spaima să nu înnopteze în hornul casei, capul lui Mihai să fie în univers şi roata să nu se-nvârtă singură înainte, făcând să miroasă a veşnicie în fiecare casă: „Un singur rost plineşte graiul meu (...) părinţii din părinţi crezând în lumină şi veşnicie".

Ediţia lui Ioan Pintea şi a Bibliotecii „George Coşbuc" din Bistriţa reconsideră „Imnele Transilvaniei" ca imagini ale suferinţei până la tragism (un drum spre Fiinţă prin jertfa Fiinţei, precum în „Vămi") ca încredinţări ale celor ce poartă idealuri de vechime şi rostesc legi ale iubirii, ca înveşniciri ale biruinţei sau ale urcuşurilor spre muntele Ararrat. Noua ediţie iese de sub o aproape unanimitate a privirilor critice sceptice, numind Imnele variaţiuni pe aceeaşi temă, compoziţii pletorice, insuficient controlate, în care Predicatorul ia locul Poetului. Noua lectură a editorilor întregeşte (şi propune în dezbaterea zilei!) aprecierea critică privindu-l pe Ioan Alexandru ca pe cel mai important poet creştin al ultimei jumătăţi de secol XX, cel mai mare poet imnic din întreaga istorie a literaturii noastre, un poet religios de o anvergură superioară chiar celei argheziene. Vocile critice şovăielnice sunt estompate de cele menite să detalieze, cu autoritate, pe tema solemnităţii poeziei imnice sau pe ideea mesajului, a intensităţii angajării în slujba Logosului. Pentru Ioan Alexandru, Transilvania era o lume a adâncimilor metafizice şi spirituale, ce au dat graiul sacru românesc; poetul strigând NUMELE (strigarea numelor aidoma nemuririi lor) celor care i-au dat Transilvaniei luminiş sfânt: „Cum să-i strig pe nume, să-i îndemn/ Asta mi-e-n lume singura menire".

La 15 ani de la moartea lui Ioan Alexandru, reeditarea „Imnelor Transilvaniei" nuanţează metafora luminişului sfânt în destinul postum al Poetului.

În imagine: VALENTIN MARICA şi NICOLAE BĂCIUŢ la mormântul lui Ioan Alexandru de la Mănăstirea Nicula

Lasă un comentariu