Cunoscându-l bine, încă din anii liceului petrecuți la Iernut, pot spune că Iosif Albu este omul care urcă necontenit, este poetul care tinde spre înălțimi: mereu mai sus, mereu mai bine!
Înainte de a fi poet, Iosif Albu a iubit poezia, fiind cititor pasionat, și teatrul, l-a adorat pe Nichita Stănescu și a recitat cu patos și talent (a absolvit Școala de Artă din Târgu-Mureș, secția actorie) din clasicii noștri.
Anii au trecut și iată-l Poet în toată puterea cuvântului, creându-și o operă poetică originală, apreciată de cititorii mureșeni și nu numai…
Scriam în iulie 1999, citindu-i poeziile în manuscris, că Iosif Albu este o promisiune în spațiul liricii mureșene. Și nu m-am înșelat!
În același an debutează în colecția revistei „Orfeu", la Târgu-Mureș, cu placheta Seară cu luna (haiku), oprindu-se ca un haijin adevărat asupra lucrurilor simple, umile chiar, din viața noastră de toate zilele: plopul cu vrăbii, sfârșitul anului școlar, apropierea verii, sosirea iernii adevărate, cu zăpadă abundentă (ca-n Villon), pădurea tristă în anotimpul toamnei, despărțirea de un prieten, pustietatea sufletului, dealurile încremenite în ceață, corbi croncănind, plaja pustie, cerșetorul dezorientat și dezamăgit sunt tot atâtea momente haiku.
Poetul încearcă să sugereze în puține cuvinte idei și sentimente, invitând cititorii să colaboreze tacit la prelungirea sensurilor, făcându-l pe cititor să-și închipuie și cealaltă față, nevăzută, a lunii…
La un an de la debutul literar, Iosif Albu scoate a doua plachetă, cu titlul Lacrimi de toamnă, tot în colecția revistei Orfeu, Târgu-Mureș.
Este perioada incipientă în care autorul se familiarizează cu poezia de tip oriental, în general, și cu micropoemul haiku, în special.
Haiku-ul scris de Iosif Albu se caracterizează prin limpiditate, simplitate, putere de sugestie, acuratețe stilistică. Poate că unele haiku-uri din etapa de început „păcătuiesc" prin folosirea prea evidentă a metaforei, știut fiind că în haiku nu se folosesc figurile de stil.
Haijinul (așa se numește autorul de haiku) trebuie să surprindă un singur moment cu mare putere de sugestie, haiku-ul fiind într-un fel, o fotografie a clipei prezente. Iosif Albu a învățat repede lecția niponă, folosind cât mai puține verbe, în unele haiku-uri lipsind cu desăvârșire.
Următoarele două cărți: Reverberații și Petale de mac, ambele apărute la Editura „Brăduț" din Târgu-Mureș, în 2001, respectiv 2003, înseamnă maturizarea poetului, acesta abordând și alte poezii cu formă fixă - cum ar fi tanka și poemul într-un vers, având exemplul ilustru al lui Ion Pillat.
Criticul literar Cornel Moraru, referindu-se la această a doua perioadă a liricii lui Iosif Albu (după părerea mea), scria următoarele în recenzia intitulată „Micropoetica": „Cele mai multe (texte) sunt niște definiții lirice provocate spontan de anumite stări sufletești, în atingere cu peisaje, imagini florale sau nume de locuri. Poezia lui Iosif Albu are ceea ce se cheamă «fiorul liric autentic»".
Cu „Cerul răsfrânt în oglindă", Ed. Star, 2003, Iosif Albu redevine european (în poezie). Volumul are un motto din Nichita Stănescu și o scurtă prefață de Valentin Marica, poetul scriind despre Divinitate, despre părinți, sat, natură etc., având drept teme majore patriotismul, iubirea și credința. Iată un frumos autoportret de la pagina 83: „Ce-mi doresc?/ În locul/ Unde pacea e stăpână/Doresc să fiu/Eu însumi/O fărâmă de pace".
Emoționantă ni se pare și poezia „Scrisoare către cei dragi", unde trecerea timpului lasă urme evidente și regretele vin odată cu pierderea copilăriei. Multe poezii sunt un fel de „Ars poetica", Iosif Albu fiind preocupat de propria ființă, dar și de poezie: ce este ea, ce rol are ea în viața noastră. Condeierul mureșean „crede cu tărie în iluziile / care i-au îndulcit copilăria" între pământ și cer.
Cu „Ruga firului de iarbă", volum apărut la Fundația culturală „Cezara Codruța Marica" din Târgu-Mureș, 2006, carte dedicată nepotului Patrick, Iosif Albu „caută puterea de a fi a Cuvântului, pentru ca, descoperind-o, să-și lege în ea numele și zbaterile." (vezi prefața la volum a lui Valentin Marica, intitulată „Scrijelind pe frunți de cer"…, p. 3).
Poetul este de părere că „pentru pacea pământului s-a născut poezia". E bine, e foarte bine să fie așa, pentru că Poezia trebuie să ne facă mai buni, mai sensibili, mai plini de compasiune într-o lume tot mai debusolată.
Multe poezii din această carte sunt dedicate celor dragi: soției Lia, fiicei Natalia, nepotului Patrick, dar și „marelui blond", Nichita Stănescu, despre care caligrafiază nu mai puțin de zece poeme, fiind un model pentru poetul născut la Deag, la țară, acolo unde s-a născut veșnicia, cum frumos spunea Lucian Blaga.
Cu „Cerul răsfrânt în oglindă" și cu „Rugă firului de iarbă", Iosif Albu se află în etapa maturizării lirice (cea de-a treia).
Premiat și antologat pentru creația sa literară, despre Iosif Albu au scris (selectiv): Ioan Găbudean, Mihai Suciu, Mariana Cristescu, Ana-Maria Crișan, Răzvan Ducan, Iulian Boldea, Ioan Suciu Moișa, Viorel Conțiu, Dumitru D. Silitră, Mihail Vlad, Valentin Marica, dovedind că este un poet care merită atenția cititorilor de poezie și a criticilor literari.
Scriind cu dor despre Patrie, cu dragoste față de oameni, cu credință în Divinitate, Iosif Albu pare a fi găsit rețeta fericirii în bucuria creației.
