Invidia și ura nemărginită care statuează și reglementază în prezent raporturile interumane din societatea românească și viața socială în general impun în mod constructiv reevaluarea unui principiu creștin și har divin ce a căzut tot mai mult în desuetudine, acela al iertării semenului, alături de iubire, care din păcate au rămas doar deziderate greu realizabile. Avându-și întemeierea dogmatică mai mult în religia creștină, cu precădere în ortodoxism, problematica iertării devine un subiect central în această religie, emergența sa avându-și originea în Rugăciunea Domnească-Tatăl Nostru prin binecunoscuta cerere invocată de Iisus Hristos, în numele umanității, către Dumnezeu: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri" - Matei (6:13). În acest mod, iertarea este în primul rând un act uman creștinesc cu emergență divină, pe când răzbunarea și intoleranța nu sunt altceva decât atribute satanice (satan, tradus din limba evreică însemnând cel ce dezbină), demonii nefiind altceva decât acei îngeri căzuți care provoacă ură și dezbinare în lume.
Așa cum se poate deduce, o asemenea cerere induce un impact psihologic obiectivat în echilibrul psihologic și în ultimă instanță într-o armonie colectivă și umanitară. În acest mod interpretativ, iertarea creștină, pe lângă conotația axiologică de har divin-bucurie sufletească (prea puțini fiind cei care dispun de ea), devine un principiu deontologic-etic și axiologic-valoric foarte important în comunitățile umane și la nivel individual, mai ales prin efectele pozitive induse la aceste niveluri socio-umane, devenind alături de iubire una dintre valorile supreme ale creștinismului, treapta cea mai înaltă atinsă de om și umanitate. Și aceasta, deoarece pe lângă faptul că atunci când iertăm îl imităm pe Dumnezeu Fiul, iertarea este singura putere pe care o ai asupra celui care te rănește, cel pe care îl ierți rămânând dezorientat și chiar bulversat față de această capacitate pe care o deține cel care iartă în raport cu semenul pe care îl iertăm.
Spre deosebire de semnificația comună a acestui cuvânt, în sens scriptural semantica acestei noțiuni diferă parțial de atitudinea psihologică cotidiană, însemnând separarea păcatului, mai bine spus, înlăturarea păcatului de la cel care l-a înfăptuit. Dacă ne referim la Rugăciunea Domnească, acest sens este regăsit în prima parte a cererii din cadrul rugăciunii Tatăl Nostru. Această primă interpretare a cererii invocate vizează iertarea divină în scopul îndreptării vinovatului, un rol deosebit revenind schimbării gândirii cu privire la păcatul săvârșit și față de cel care îi cere iertare, în scopul mântuirii și îndumnezeirii sale prin promovarea acestui principiu divin. De unde rezultă că, din punct de vedere sociologic și mai ales psihosociologic, iertarea devine un principiu necesar coabitării în societate, afectând deopotrivă atât individual, cât și colectivitatea. Devine o necesitate în vederea înlăturării urii, dușmăniei, vrajbei și învrăjbirii, răzbunării și intoleranței, adică a tot ceea ce este energie negativă și distructivă la nivel individual și în cadrul comunităților umane - a societății, în ultimă instanță.
Din perspectivă etimologică, acest cuvânt provine din limba greacă, care înseamnă a înlătura, ceea ce implică mai multe conotații și semnificații psihologice, vizând un anumit raport față de cel de la care invocăm iertarea, de regulă, nu în mod dezinteresat, ci pe fondul unui interes și chiar beneficiu. În limba română prin iertare este presupusă și realizată uneori (atunci când și uităm) înlăturarea urii și a resentimentelor față de cel pe care trebuie să-l iertăm și care la rândul său își schimbă atitudinea față de cel care iartă, sau dimpotrivă, poate repeta fapta pentru care se impunea iertarea de cel care iartă, diminuând sau înlăturând obstacolele, de regulă subiective, care ne împiedică uneori să ne cerem iertare, să iertăm și să fim totodată iertați pentru fapta sau motivul care reclamă iertarea. Prin iertare înțelegem, în termenii cei mai comuni limbajului limbii române, absolvirea de pedeapsa meritată pentru fapta comisă a cuiva față de noi, cei care vom ierta.
Există mai multe modalități de a ierta și tipologii ale iertării. Una dintre aceste variante este cea asociată uitării, când, deopotrivă și uităm când iertăm. Dispunem fiecare de o asemenea experiență, ce-i drept mai puțin regăsită, cea mai frecventă situație și nefastă în același timp fiind cea în care în mod mai mult disimulativ iertăm, dar nu uităm, situație unde predomină iertarea, dar nu și uitarea, faptele comise de cel pe care trebuie să-l iertăm devenind „neiertătoare" și în cele mai multe situații „neuitate", uneori pentru tot restul vieții. Ceea ce e cu atât mai grav este când asemenea resentimente sunt răsfrânte asupra rudelor apropiate - de sânge: a fraților, a copiilor și a părinților, precum și asupra terților, pe prim-plan situându-se soții, urmând, cu efecte mai grave în plan psihosociologic și material-financiar, șefii și cei care ne pricinuiesc anumite neplăceri conjuncturale (polițiștii, profesorii, procurorii, judecătorii, vecinii și prietenii), unde impactul iertării este de altă natură decât față de prima situație exemplificată.
Aceasta înseamnă că iertarea nu trebuie să fie conjuncturală, ci universală, acționând pe baza principiului reciprocității, în conformitate cu care, așa cum afirma evanghelistul Matei, „Dacă iertați pe alții, veți fi iertați și voi. Un asemenea efect indus pe acest fond reciproc psihoterapeutic este resimțit în mod deosebit în cadrul acestui process psihomoral creștin, și nu numai. Pe lângă aceste efecte benefice resimțite în plan psihoafectiv, unele sunt regăsite în plan organic-somatic mai puțin cunoscute prin experiența religioasă, astfel că iertarea poate deveni un mecanism vindecător în cadrul medicinei alternative. Spre exemplu, studiile realizate în cadrul unor clinici de specialitate au arătat că la persoanele care au fost ajutate să ierte pe cei din jur diametrul arterelor coronare s-a mărit semnificativ, ajutând la mai buna irigare a inimii cu sânge și la combaterea crizelor cardiace. Tot în plan cardiologic, efectele iertării se resimt prin ameliorarea hipertensiunii, a cardiopatiei ischemice, sau în alt plan maladiv, a gastritei și a ulcerului gastric, a scăderii accidentelor vasculare cerebrale, a insomniei și a tulburărilor de memorie, precum și în cadrul raționamentelor logice. Dar mai mult decât aceste efecte psihosomatice, iertarea este un argument care în planul religiozității și spiritualității creștine legitimează statututul individului de credincios, și, nu în ultimă instanță, de personalitate evoluată din punct de vedere moral și religios.
