Decalogul Părintelui creștin-ortodox Savatie Baștovoi (I)

Mai-nainte de a reproduce gândurile sale, mărturisite fie în viu grai, fie în scris, precizez că astfel de „decaloguri" au apărut, în ultima vreme, precum ciupercile după ploile calde ale verilor și toamnelor; că amintitul părinte s-a născut în Chișinău, la 4 august 1976, având numele de mirean acela de Ștefan, și că ambii săi părinți sunt licențiați: mama, în arte plastice, iara tata, în filozofie.

1. - Să nu uiți că trebuie să mori. Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci și întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătății și a morții. Nu am plâns și nici nu am strigat. Țin minte că eram îmbrăcat într-o șalopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.

2. - Să nu uiți că trebuie să iubești. Cel mai teribil lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că și mai cumplit este să nu iubești. Întodeauna mi-a fost ușor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nici o piedică în a înțelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mămica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc". Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spune că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care ești condamnat să o contempli veșnic.

3. - Să nu prețuiești în bani ceea ce Dumnezeu ți-a dat în dar. Am înțeles asta în adolescență. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă") din Iași, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo am stat la o familie de habhazi, o femeie divorțată cu doi copii, dar foarte descurcăreață. O chema Izolda și ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar și făcea mulți bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulți bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineață, că erau nopțile albe. Uneori ieșeam și eu cu ei, că era interesant. Ei făceau și vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur" portretele. Un bărbat chel și vesel s-a apropiat de mine și a început să exclame: „Păi, acesta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ți dau să mi-l vinzi?". Eu, zic, vi-l dau așa, eu nu vând. Și i-am dat acel portret. Bărbatul totuși mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet și nu l-am folosit niciodată.

4. - Să nu crezi răul. De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simțit murdar, părtaș la o lucrare de urâțire a omului. Am vorbit și eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greșesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o munciună. Răul, așa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absență, absența binelui și a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absență, în minciună.

5. - Să te crezi pierdut. Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunosc toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoaște căderile mele, și cele trecute, și cele viitoare și totuși m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu și-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândești că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se pornește cu război împotriva propriei ființe, având o plăcere demonică de a-și călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat își începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele:

„Să nu deznădăjduiești".

(va urma)

Lasă un comentariu