Construiţi, şi nu mai furaţi!

Pentru a deveni credibile şi a se reabilita în faţa românilor, care şi-au văzut de atâtea ori visul spulberat, votându-i degeaba pe unii şi pe alţii, partidele politice, oricare ar fi ele, ar trebui să-şi înscrie, în carta lor fundamentală două lucruri simple: să se apuce de construit, de înălţat, de dezvoltat ţara, şi să nu mai fure. Lucrul acesta să fie şi dovedit, prin fapte, şi nu prin vorbe. Din păcate, absolut toate partidele politice care au ajuns la putere, într-o perioadă sau alta a celor 25 de ani din istoria noastră postdecembristă, ani care s-au cam scurs degeaba, tocmai din aceste motive, au păcătuit în acelaşi mod, cu toate că se considerau total diferite. S-au deosebit şi continuă să se deosebească unele de altele doar prin nume, pentru că vocaţia lor unanimă a fost şi este demolarea, şi nu înălţarea, o deprindere cum nu poate fi mai proastă, căreia i s-a adăugat însuşirea, pe nedrept, a bunurilor şi valorilor rezultate din acest proces involutiv, operaţiune care, franc, se numeşte hoţie. Drept urmare, ţara nu mai are fabrici şi uzine, deci nici cine ştie ce locuri de muncă, decât pe la unele birouri ale administraţiei, unde se cam taie frunze la câini, se stabilesc impozite cu care să fie încărcaţi cetăţenii, pentru supravieţuirea birocraţiei. Nu mai are forme organizate de exploatare a pământului, cum erau odinioară CAP-urile şi IAS-urile, dar nu mai are nici irigaţii. Pentru că producţie indigenă nu mai prea există, nici industrială şi nici agricolă, suntem aproape total la discreţia străinilor care într-adevăr ne umplu din abundenţă magazinele şi supermarketurile (care nu sunt nici ele ale noastre, ci ale lor) cu tot felul de produse, greu de procurat pentru majoritatea covârşitoare a românilor, pentru că salariile şi pensiile lor sunt cele mai mici din Europa. De sănătate şi de educaţie nici să nu mai vorbim. Sunt lucruri prea complicate a le rezolva. Ele solicită corectitudine, umanism, fineţe şi inteligenţă, atuuri care nu stau în firea demolatorilor de profesie.

Citeam mai deunăzi, într-un documentar, că România s-ar afla la intersecţia marilor drumuri comerciale şi de comunicaţie între Europa şi Asia. Cunoscând din istoria noastră veche, cât am suferit, noi şi strămoşii noştri, din cauza fluxului de popoare migratoare dinspre Asia spre Europa (huni, bulgari, gepizi, cumani, unguri, tătari şi turci), să se fi decis noii noştri conducători şi foarte vizionari, de altfel, să taie pofta oricărui asiatic doritor să ne mai calce pragul, lăsând drumurile noastre în paragină pentru a ne ocoli? Poate aşa s-ar explica „înţeleapta" lor decizie luată, la unison, de către absolut toţi cei ajunşi la putere, de a nu mai construi pe teritoriul României un metru pătrat de drum ca lumea. Şi nici n-ar fi făcut cât au făcut dacă nu ne-ar fi împins de la spate cei din Uniunea Europeană, pe care, trebuie să recunoaştem, îi cam făceam de ruşine şi la acest capitol, băgându-ne cu ghiotura bani în traistă, cu această destinaţie. Numai că s-au gândit ai noştri că, decât să fie îngropaţi în betoanele reci ale „impopularelor autostrăzi", mai bine să fie puşi la adăpost, care pe unde o putea: prin saltele, pe la amante şi neveste, oricând gata să divorţeze în caz de pericol, pe la soacre şi mătuşi, pe la nepoţi, şi, de ce nu, precum cei care se respectă, pe la băncile străinătăţii.

În schimb, construiesc, de zor, chinezii autostrăzi şi şosele, mii şi mii de kilometri, prin locuri ameţitoare, peste fluvii şi strâmtori, peste văi şi piscuri, prin creierii munţilor, pe versanţii cei mai periculoşi, prin apă, peste apă şi sub apă, într-o geometrie de te apucă ameţeala doar uitându-te la modele. Este adevărat că acolo li se pune corupţilor ştreangul de gât. Ce i-o fi apucat pe ei să lege China continentală de problematicul Tibet, cu patru autostrăzi în lungime de 3.000-4.000 de km fiecare, este greu de imaginat. De altfel, ne gândim că, tocmai din această cauză, ei n-au avut vreme până acum să se apuce încă de autostrada suspendată din Bucureşti a domnului Sorin Oprescu, care, săturându-se să-i mai aştepte cu banii la pungă, s-a gândit şi el să-i pună la „adăpost", ca toată lumea bună de la noi, de altfel. Dar infrastructură nu înseamnă numai şosele şi autostrăzi, ci, în aceeaşi măsură, reţele electrice, de canalizare, de apă curentă potabilă, cam tot ceea ce ne lipseşte la ora actuală, dar de care am avea mare nevoie, motiv pentru care, la capitolul dezvoltare şi civilizaţie, ne aflăm în coada Europei.

Teritoriul Chinei, de 9,6 mil. kmp, este de 40 de ori mai mare decât al României. El nu este locuit uniform. Ponderea cea mare a populaţiei este în jurul imensului litoral. Deşi are o populaţie de 1,3 miliarde de locuitori, densitatea pe kmp nu este cu mult mai mare decât a României: 136 locuitori, la ei, faţă de 94,6 locuitori, la noi. Cu toate acestea, ei nu şi-au neglijat teritoriul din punct de vedere strategic, al comunicaţiilor între regiuni. Au circa 1,6 milioane km drumuri, dintre care circa 30.000 km sunt autostrăzi, iar legătura cu Tibetul este colosală. Pe unde trec şi ce traseu au acele autostrăzi este greu de imaginat, şi cu toate vicisitudinile naturii, ele au fost construite doar în câţiva ani. Munţii noştri Carpaţi sunt nişte prichindei faţă de Altai şi Himalaia, cu care este presărată această ţară. Cu toate acestea, nu reuşim, de atâta vreme, să-i străpungem cu câteva tuneluri, pentru a avea şi noi legături terestre ca lumea între provinciile noastre istorice, (de la unirea cărora va trebui să sărbătorim curând un secol) între Transilvania şi Ţara Românească, între Transilvania şi Moldova, lăsând la o parte că accesul spre Capitală, şi de aici spre oricare alt punct al ţării este un coşmar. Valea Prahovei, ca arteră de circulaţie, este una din cele mai ruşinoase realităţi ale existenţei noastre ca europeni şi o expresie incalificabil de crasă a nesimţirii şi indolenţei tuturor guvernelor care au condus România în ultimul sfert de veac, dintre care cele mai vizate sunt ale PSD.

La recentul congres al PSD s-a vorbit frumos, şi chiar înduioşător. O dovadă că oamenii ar şti ce ar avea de făcut. Şi totuşi nu fac, adică bat apa în piuă. În loc să fi luat, cu acest prilej, taurul de coarne, pentru că ţara e la pământ, ei s-au cantonat în a-şi trimite unul altuia bezele, neuitând să sublinieze că marile lor „succesuri în propăşirea României", care, de altfel, lipsesc cu desăvârşire, n-ar fi fost posibile fără prietenia lor la cataramă şi solidaritatea sinceră. Solidaritate la ce?

Pentru că, lucru ştiut, cum nu e bine să se vorbească de funie în casa spânzuratului, la recentul congres nimeni n-a suflat o vorbuliţă despre corupţia în care se scaldă România, şi care ne trage înapoi din toate punctele de vedere: economic, politic, civic, moral-cetăţenesc. Ba chiar, poate fi afişată ca un „blazon" al casei, din momentul în care cei mai iubiţi doi fii ai PSD sunt pe rolul Justiţiei, fără a mai vorbi de mulţi alţii din gardă. Bineînţeles că fenomenul nu e specific numai PSD, ci tuturor celorlalte partide, numai că aici evidenţa este mai clară.

Aşadar, stimaţi lideri care vreţi să duceţi România spre culmile prosperităţii şi ale fericirii de atâta vreme, şi nu o faceţi, vă rugăm să vă decideţi odată şi odată! Numai că vorbele voastre de duh, oricâte emoţii, sensibilitate şi lacrimi ar stârni în rândul viitorilor alegători, nu vor convinge, atâta vreme cât la noi se fură pe capete, şi la nivel înalt, iar ce priveşte angajarea la o construcţie strategică, cum este cazul unei autostrăzi, se face numai în măsura în care, şi de aici, pică ceva, şi, nu oricum, ci substanţial. Aşadar, punându-vă cenuşă în cap, juraţi şi voi că vă veţi lepăda de cel Rău şi că nu veţi mai fura. Dacă nu merge cu vorba, încercaţi să introduceţi în Codul penal, modelul chinezesc. Poate, după aceea, vă veţi apuca şi de construit, tot după model chinezesc, măcar autostrăzi, dacă nu şi altceva. Din păcate, năravul din fire nu are lecuire, şi asta e o mare problemă.

Lasă un comentariu