FEŢE NEVĂZUTE ALE EXILULUI ROMÂNESC - Emilia Amariei: „Numai acasă eşti un om întreg, pentru acolo sunt rădăcinile"

Sunt născută în 1959, la Borca, în jud. Neamţ. Am urmat acolo cursurile Liceului „Mihail Sadoveanu". De la vârsta de 20 de ani, locuiesc în Ardeal, în judetul Mureş. Am participat la cenaclurile Bibliotecii „Petru Maior" din Reghin, publicând în revista „Flacăra", la Atelier literar. Am publicat apoi într-o carte cu toti membrii cenaclului şi în alte publicaţii ale vremii. Având copii şi fără soţ fiind, am fost nevoită să aleg drumul străinătăţii pentru a supravieţui. Cunosc personal amărăciunea acestui trai de exilat economic. Am renunţat să mai scriu pentru mulţi ani, m-am certat cu poezia. M-am complăcut şi eu şi am mers cu valul, însă din străfunduri, versurile au strigat şi au ieşit din nou la suprafaţă. Am 56 de ani şi sunt încă exilată în Germania. Am fost aproape 10 ani în Italia. Am purtat copiii în şcoli şi facultăţi cu banii făcuţi afară. Eu nu am nimic, nici măcar pensie nu voi avea, pentru că am lucrat la negru. Am dat României 3 oameni frumoşi, pregătiţi, cu caractere deosebite, care se luptă să supravieţuiască în ţară, tocmai pentru că ştiu de la mine ce înseamnă „afară". La vârsta mea, nu am nicio siguranţă, nicio perspectivă, decât că mă încred în Dumnezeu. Şi scriu. Voi lupta să şi public. Am învăţat să lupt şi să îmi recapăt stima de sine.

- Exilul a rupt, geografic, familii în două - o parte a rămas în ţară, cealaltă s-a stabilit „dincolo". Ce suferinţe particulare ale acestei rupturi aduce exilul? Indiferent de motivele lui?

- Dispare stima de sine, psihicul cedează, dorul macină şi, neavând de ales, rămâi, totuşi, blocat în această stare forţată! Niciodată o ruptură de acest gen nu va aduce mai mult decât durere. În afară de faptul că poţi cunoaşte alte culturi, alte obiceiuri, exilul nu aduce nimic bun, decât ceva bănuţi amărâţi, pentru care, practic, ne vindem sufletul.

România este o ţară de bătrâni şi copii trişti. Îmbrăcaţi mai bine poate, hrăniţi bine, însă trişti şi deprimaţi.

Ţinând cont că de aceşti copii depinde viitorul României, consider o mare suferinţă generală, care pune în pericol viitorul ţării.

- Care sunt vămile exilului? Ce praguri sunt mai greu de trecut de către un exilat?

- Acomodarea la alte obiceiuri, acceptarea statutului de slugă în casa altuia, umilinţele, batjocura, exploatarea. Râuri de lacrimi şi zile gri. Supravieţuire, nu viaţă!

- E diferit modul de asumare şi manifestare a exilului românesc, comparat cu exilanţii altor ţări europene? Nu doar din perioada comunistă, ci şi înainte şi după aceasta!

- Este diferit din multe puncte de vedere. În primul rând, românul munceşte din greu, acceptă orice, suportă orice şi nu ştie să-şi ceară drepturile, nu ştie cât valorează, este educat să plece capul. În timp ce exilaţii din ţările africane sau arabe, de exemplu, nu muncesc, nu fac decât bişniţă, îi găseşti la toate colturile cu genţi de marfă la vânzare! Românii trudesc din greu şi, totuşi, sunt subapreciaţi. (Excepţie cei puţini, care uneori ne fac de ruşine, însă foarte puţini!)

- Ce şanse are scriitorul român care pleacă în exil? Dar omul de ştiinţă? Dar omul fără pretenţii intelectuale, fără mari nevoi culturale?

- Scriitorul care pleacă în exil şi este deja consacrat, probabil are o şansă dacă este foarte bun! La fel şi omul de ştiinţă, doar că acestuia cu siguranţă i se va cumpăra inteligenţa şi vor semna alţii ca fiind autorii descoperirilor sale. Tipic românesc. În ţară sunt ignoraţi, în afară sunt exploataţi!

Omul simplu? Are doar şansa de a-şi câştiga pâinea şi, eventual, a-şi clădi o căsuţă, pe care, lucrând în România, nu ar clădi-o niciodată. Comparativ cu câştigul, pierderea este mult mai mare, însă. Se distrug familii, se îmbolnăvesc copiii de depresie şi, odată întorşi acasă, constată că nu mai au nimic. A meritat?

Categoric, nu! Consider exilul o masacrare în masă a populaţiei, un mod grotesc de a distruge creierele, identitatea.

- Cum se poate afirma profesional, social, un exilat?

- Nu se poate afirma decât cazuri izolate. Doar geniile sunt observate, restul este gunoi pentru ei.

- Aţi resimţit discriminarea, din perspectiva condiţiei de exilat?

-Şi cât de mult! Nu suntem consideraţi persoane, ci doar mână de lucru, nu avem voie să gândim! Aşa ni se spune, ai venit aici să munceşti, nu să gândeşti. Suntem marionete pentru ei, sclavi. Exilul este sclavia modernă. Şi o dorinţă a celor ce manipulează lumea din culise, pentru a o amesteca, a crea un ghiveci din care să se hrănească ei.

- Ce loc ocupă credinţa în exil? Dar prieteniile?

- Credinţa? Acelaşi loc ca şi în ţară. Cine îl are pe Dumnezeu îl duce cu el peste tot. Prieteniile? Să te ferească Dumnezeu de prietenia cu români, sunt mai răi ca orice naţie şi ca orice sălbăticiuni. De ce? Nu ştiu cum am devenit astfel. Poate lupta aceasta de a scăpa de sărăcie, de foame. Ne-am transformat în altceva decât eram. Iar cu străinii nu vei fi niciodată prieten. Ei doar se prefac până au nevoie de tine, apoi nu te cunosc.

- Ce perspective are ecumenismul în armonizarea relaţiilor dintre exilaţi şi populatia ţărilor gazdă?

- Nici una. Ecumeniştii, ca şi oamenii politici, sunt corupţi şi doar preocupaţi de interesul lor. Nu există intermediar. Cum spuneam, cine îl are pe Dumnezeu în inimă, îl are oriunde şi se va manifesta ca atare. Doar gândirea trebuie educată. Românii sunt un popor de depresivi din cauza traiului nespus de greu, dar şi din cauza educaţiei greşite. Am fost învăţaţi să ne plângem, în loc să ne schimbăm gândirea. Un flux de gândire pozitivă ne-ar uni mai mult. Şi asta ar schimba situaţia.

Probabil, ar trebui introdus în şcoli un curs psihologic de gândire pozitivă! Românii au nevoie să înveţe să zâmbească!

- Care e diferenţa între exilaţii ideologici şi cei economici, ca să etichetez aşa pe cei care s-au exilat din motive de constiinţă, faţă de cei care s-au exilat din nevoi materiale?

- Exilaţii ideologici nu se vor compara niciodată cu cei economici. Primii vor urma cursul alegerii lor şi vor fi multumiţi sau poate chiar fericiţi. Cu siguranţă că au şi ceva bani în cont, altfel nu ar pleca.

Ceilalţi sunt cei mai năpăstuiţi, plecaţi de nevoie, rupându-se cu greu de vatra lor. Deja ei pleacă răniţi şi rana aceasta nu se vindecă, se va mări încontinuu. Bucuria realizării materiale nu va compensa niciodată lipsa familiei, a iubirii, a afecţiunii. Câţi copii se sinucid în Romania din cauza depresiei datorate lipsei părinţilor?! Cât pământ zace nelucrat? Câte fabrici s-au distrus?! E totul sub ochii noştri şi noi nu facem decât să ne lamentăm. La fapte! Altfel, rămânem exilaţi din nevoi materiale pe veci!

- Ce-l poate face, cu adevărat, fericit pe un exilat?

- Vestea că se poate întoarce în ţară, pentru lucrurile merg bine.

- Cum se poate pierde identitatea etnică în exil?

- Nemanifestându-ne obiceiurile, tradiţiile, încercând să-i imităm pe alţii, să fim altceva decât suntem. Românii au devenit materialişti când au dat de un trai mai stabil economic şi riscă să-şi piardă identitatea chiar şi din acest motiv. Ştiti zicala, râma când face ochi....

- Este integrarea exilaţilor o problema insolvabilă? Cum sunt priviţi cei care-şi caută o altă patrie?

- Da, este o problemă insolvabilă. Numai acasă eşti un om întreg, pentru acolo sunt rădăcinile. Cei care-şi caută o altă patrie sunt laşi. În loc să ne schimbăm mentalitatea şi să punem umărul la reconstruirea ţării, în loc să luptăm pentru România noastră, ne complacem în ghiveciul acesta, pentru că este comod.

- Care ar putea fi, pentru un exilat, înţelesurile dictonului latin ,,ubi bene, ibi patria"?

- Cel mai bine este, totuşi, acasă! Chiar şi într-un bordei, într-o căsuţă mică, într-o colibă, acasă este FERICIREA! Patria este parte din noi, noi suntem parte din ea. Dumnezeu ne-a dăruit o ţară aşa de frumoasă!

- Cum se vede ţara natală din exil? Cum se raportează imigrantul la ţară, la valorile ei? La neîmplinirile ei? La aşteptările ei?!

- Jalnic. Ne uităm, ascultăm şi plângem de mila ei. Ne doare. Cineva să ne spună ce să facem să vindecăm această ţară! România este ca o fată extraordinar de frumoasă, care a fost pângărită de nişte violatori politici. Ne este milă de ea, ne pare rău, lăcrimăm văzând-o în această stare şi suntem totuşi, neputincioşi.

- Cine, de ce s-ar reîntoarce din exil în patria mamă?

- De drag. Din dragoste. Din dorinţa de pace şi linişte. De dorul de acasă. Pentru că rănile de la tăierea rădăcinilor dor încontinuu. Pentru că vrem vindecare sufletească şi trupească.

- Ce compromisuri nu poate evita un român care alege să emigreze?

- Acelea de a fi sclav, rob, slugă, marionetă.

- Ce mai înseamnă pentru el patriotismul, naţionalismul?

- Manifestarea a tot ce este frumos în România, a tot ce este românesc, cu mândrie. Naţionalismul? Are şi el unele părţi bune, însă românii nu prea mai sunt nationalişti, au devenit puţin camaleoni.

Lasă un comentariu