În ziua dezvelirii plăcii comemorative de pe clădirea fostei Şcoli Evreieşti, dedicată memoriei celor 341 de elevi evrei, trimişi pe acel drum, fără întoarcere, la Auschwitz, un distins general al Armatei Române ne-a dat un telefon. „Domnule Lădariu! Am citit, nu o dată, cuvintele tristeţii şi ale durerii de pe acea placă, mărturia unei crime oribile comise de nişte indivizi fără inimă şi fără Dumnezeu şi, în faţa memoriei celor 341 de elevi, copii nevinovaţi, lăsaţi de Domnul pe aceste meleaguri, în acest Târgu-Mureş, mă închin, ca om, creştin ortodox şi general al Oştirii Române. Dar, mă întreb, aşa cum mulţi o fac pe aceste meleaguri ardelene: cine sunt cei vinovaţi pentru că au fost luaţi şi trimişi, acei copii, în trenurile morţii, pe acel drum fără întoarcere? Se cunosc doar victimele, nu şi criminalii? Se ştie, de când lumea, că acolo unde crima a existat a fost şi un criminal. Oare de ce pe acea placă nu s-a precizat, oare din ce motiv (nu era necesar?) să se ştie şi cine au fost autorii acelei cumplite fărădelegi, părtaşi direcţi la „Soluţia finală" a lui Adolf Hitler, a nazismului criminal cu porniri inumane, feroce? De acolo, din acea şcoală, pe drumul fără întoarcere au fost luaţi şi duşi 341 de elevi evrei. Se spune că-i dureros, atunci când umanitatea pierde un singur om, o fiinţă lăsată de Cel Sfânt. Dar când e vorba despre 341, drama este cu atât mai mare, iar crima de 341 de ori amplificată! De ce şi cine fuge de adevăr, atunci când sunt cunoscuţi vinovaţii?!".
Câtă dreptate are domnul general al Oştirii Române, în faţa acestei fugi, suspecte, din faţa adevărului, prin care mulţi dintre urmaşii executanţilor de atunci, vor dori, mereu, să ne arunce într-un fel de enigmă! Aşadar, să redăm textul de pe acea placă comemorativă de pe peretele fostei Şcoli Evreieşti: „În această clădire a funcţionat, între 1890-1944 şi 1945-1948, Şcoala Evreiască din Târgu-Mureş, de pe băncile căreia, în 1944, 341 de elevi au fost trimişi pe drumul fără întoarcere al Auchwitz-ului". Atât! Dar nu este precizat, ca şi în alte cazuri, petrecute atunci prin mai multe localităţi din Ardeal, cine sunt cei care i-au deportat, criminalii care au executat, orbeşte, un ordin, părtaşi la fapta bestială. Aşadar, din nou ne întrebăm: cine-i vinovatul? Acolo, la Auschwitz, au murit oameni nevinovaţi, 6.000.000 de evrei au căzut, în acel timp, victime ale nazismului şi fascismului din mai multe ţări, până în anul 1945! Vinovate sunt, în cazul nordului Ardealului, autorităţile maghiare ale timpului, horthyştii vremii, acei executanţi, orbeşte, ai unor porniri împotriva demnităţii umane, a dreptului la viaţă. De ce nu se spune adevărul despre cele petrecute atunci, în acea lună mai a anului 1944, când, încolţitul Adolf Hitler şi ai lui supuşi, simţindu-şi sfârşitul ticălos, au aplicat, nebuneşte, „soluţia finală"? Iar Târgu-Mureşul, precum şi alte localităţi, în care s-au petrecut fapte inumane, nu doar împotriva evreilor, ci şi a românilor din nordul Ardealului, cedat Ungariei horthyste şi fasciste, prin Diktatul de la Viena (la Ip, Trăznea, Mureşenii de Câmpie, Sucutard, Prundu Bârgăului, Hărcana-Turda, Huedin, Aita Seacă, Sărmaşu, Moisei, prin alte multe localităţi transilvănene), se afla atunci, în acelaşi nord al Ardealului, sub stăpânirea Budapestei. Deci, a Ungariei vinovate, nu a României! De ce se fuge tocmai de acest adevăr incontestabil, de ce, şi cu asemenea prilejuri, conform paginii cărţii de istorie (reală), nu sunt arătaţi, cu degetul, adevăraţii vinovaţi?
Cum ar fi trebuit să fie, corect, textul de pe placa comemorativă? Adăugându-se că acei 341 de elevi au fost duşi în trenurile morţii, trimişi pe drumul fără întoarcere al Auschwitz-ului, „de către autorităţile horthyste, fasciste, ale administraţiei ungare". Iar lucrurile ar fi fost clare! N-ar mai fi motive de îndoială, n-ar mai exista întrebări inutile, n-ar mai fi create suspiciuni! Sub vremuri şi împrejurări, cu idei coborând din falsa istorie rolleriană, aşa s-au petrecut lucrurile peste tot prin localităţile din nordul Ardealului cedat (în perioada 30 august 1940 - octombrie 1944) Ungariei horthyste. Acolo unde au fost dezvelite, din 1990 încoace, plăci comemorative sau monumente, spunerea adevărului a fost, de cele mai multe ori, ocolită. Deşi se ştie (şi încă prea bine!) cine au fost vinovaţii, criminalii, până şi în cazul masacrului de la Moisei s-a spus că vinovaţi sunt… hitleriştii. Nu! Nu nemţii sunt vinovaţi pentru crima de acolo, unde au fost ucişi români nevinovaţi, ci horthyştii, criminalii din administraţia Ungariei! S-a urmărit, apoi, şi să se arunce o pată de nedreptate asupra României. Asta s-a făcut timp de 50 de ani. Asta se urmăreşte şi azi! Acei „arhangheli ai cruzimii" au fost (şi sunt, în continuare!) apăraţi, ocrotiţi sub obrocul istoriei.
Într-o vreme a ordonanţelor de urgenţă, stupide, neavenite, născând fel de fel de nedumeriri, în această bătaie a vânturilor şi a atacurilor antiromâneşti, cei mereu de cealaltă parte a istoriei şi a noastră caută să semene confuzie printr-o provocare culpabilizatoare a tuturor românilor, atunci când vine vorba despre problema evreiască. Păcat! Dacă ar mai trăi Raul Şorban, un protector român al evreilor din nordul Ardealului, pe mulţi, vreo 5.000, trecându-i, pe timpul acela, pe la vama Vidrasău, pe poteci ascunse, în teritoriul necedat Ungariei horthyste şi fasciste, salvându-i, ne-ar putea spune încă multe despre cele atunci întâmplate! Adică, adevărul!
Din păcate, aşezându-se de-a curmezişul, unii fac tot posibilul ca, acum, în secolul 21, la peste 70 de ani de la cele petrecute, să mânjească, să falsifice pagina cernită a cronicii, a istoriei reale, încât cele petrecute să nu mai ţină de istorie, ci de anumite politici conjuncturale, dictate de afară, conform „politicii giruetei" şi a bătăii vântului. Citind cele scrise acolo, ce să priceapă străinul trecător prin Târgu-Mureş? Că România, nu alţii, călăii din nordul Ardealului, ocupat, vremelnic, de Ungaria horthystă şi fascistă, prin Diktatul de la Viena, i-a trimis la moarte pe acei copii? Că românii se fac vinovaţi? Oare
nu-i destul că o stupidă lege, cu numărul 217/2015, pune pumnul în gura libertăţii de exprimare, a adevărului şi a istoriei? Oare noi, românii, care toată viaţa am pierdut, să înghiţim şi această nedreptate? Ce vor înţelege, oare, tinerii de azi, care nu au prins acele vremuri, dacă vor întâlni acest fals istoric? De ce, oare, unii asudă să aşeze sub semnul întrebării un întreg popor român?
Să te mai miri, oare, că un parlamentar, prin anul 1997, susţinea, cu glas tare şi fără ruşine, că „România ar trebui să ceară scuze Israelului, pentru deportarea celor 173.000 de evrei din nordul Ardealului!". Nemernicul, repetentul la examenul istoriei, nu ştia că, pe atunci, nordul Ardealului, ocupat vremelnic, prin diktat, se afla în administraţia Budapestei, a Ungariei?! Apoi, nu România, ci Ungaria ar trebui să-şi ceară scuze pentru fărădelegile atunci comise!
Din păcate, prin această „Lambadă" românească, provocările, conform unor scenarii rocamboleşti, se ţin lanţ. Şi de pe statuia lui Baba Novac, de lângă „Bastionul Croitorilor", din Cluj-Napoca, textul care preciza cine au fost ucigaşii lui, aceiaşi duşmani tradiţionali ai Neamului românesc, a dispărut. Aşa se întâmplă când alţii ne scriu istoria!
Continuarea unei astfel de nepermise falsificări a istoriei trebuie, cât mai grabnic, stopată! Aşa ceva nu se mai permite la 25 de ani de la evenimentele din decembrie 1989. Şi nu e drept! Sunt botniţe, nepermise, puse adevărului, într-o vreme în care, iată, până şi termenii de dicţionar sunt sfidaţi, neglijaţi, înlocuiţi în zilele noastre, în fuga din faţa adevărului. Pe soclul „Monumentului Holocaustului" din Târgu-Mureş stă scris: „Remember the Holocaust". Atât. Acea precizare, privindu-i pe cei care au contribuit la moartea evreilor târgumureşeni, nu figurează, aşa cum ar fi firesc, la baza soclului, cu ea atunci, la dezvelire, nefiind de acord UDMR şi alţi maghiari. Doar pe o placă alăturată stă scris, precizând cine sunt vinovaţii: „Aminteşte-ţi, pentru sfinţirea numelui lor, de fraţii noştri, evreii din Târgu-Mureş şi împrejurimi, care au fost deportaţi de către Guvernul fascist maghiar, în primăvara anului 1944, şi au fost ucişi în lagărele morţii de către nazişti. Fie-le veşnică pomenirea!". Numai că aceea placă alăturată, a adevărului, al cărei loc era la baza soclului, oricând poate fi înlăturată de cei cărora rostirea adevărului nu le convine! Textul acela are o „istorie" a lui, iar oficialii târgumureşeni, care s-au zbătut pentru a nu fi pusă botniţă adevărului, îi ştiu bine pe cei care n-au dorit cele acolo scrise, fiind iritaţi şi porniţi împotriva actualului text!
În aceste vremuri ciudate, cu legi şi ordonanţe antiromâneşti, anticonstituţionale şi antieuropene, în marginea cărora se află stufoşenia interpretărilor, a aberaţiilor şi stupidităţii greu de înţeles, nimic nu te mai poate mira. Iar unii profită de această degringoladă a legilor permisive! Cei care nu s-au mai săturat să călărească un cal mort, udemeriştii clujeni, mereu inspiraţi de un Tõkés László, răspopitul, de un Antal Árpád, de un Raduly Robert, primarul din Sfântul Gheorghe şi, respectiv, cel din Miercurea Ciuc, au considerat că şi ei trebuie s-o pună de mămăligă, tocmai la Cluj-Napoca, în inima Ardealului! Ce s-au gândit ei? „Ansamblul monumental Matei Corvin" se află în piaţa centrală clujeană. Matei Corvin, cel născut din părinţi români - Iancu de Hunedoara şi Saveta Sălăjan - a devenit cel mai mare rege al Ungariei. În anul 1467, armata ungară, în frunte cu regele Matei Corvin, a pornit război, cu gândul să cucerească Moldova. În Bătălia de la Baia a ieşit învingător, conform cronicii adevărului, domnitorul Ştefan cel Mare. „O săgeată a unui răzeş moldovean - aşa grăiesc cronicile - l-a lovit pe regele Matei Corvin în bărbăţie (...) S-a salvat cu fuga de pe câmpul de luptă". Acesta-i adevărul istoric! Însă pe grupul statuar amintit (ridicat de János Fádrusz, ungurizatul Ioan Fădruţiu, din Galda), situat azi pe locul cetăţii Napoca, autorităţile de la Budapesta au impus un fals istoric: steagul Moldovei nebiruite se află la picioarele regelui Ungariei, Matei Corvin, şi ale generalilor lui. Un fals, o umilinţă şi o jignire! Tocmai de aceea, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, s-a pus problema demolării grupului statuar. A venit, însă, o idee salvatoare. În anul 1924, pe soclul statuii lui Matei Corvin a fost amplasată o placă din bronz, cu un text scris de istoricul Nicolae Iorga: „Biruitor în războaie, învins numai la Baia, de propriul său neam, când încerca să învingă Moldova nebiruită". Text care a rezistat timpului până la Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, când au urmat învolburările de jale şi umilinţe. Placa istoricului Nicolae Iorga a fost înlăturată de pe monument, de către ungurii veniţi la putere. Pe Horthy Miklos, amiralul de baltă, primit în uralele maghiare, pe cal alb în Cluj, l-a iritat placa conţinând necesara îndreptare, el netolerând faptul că înfrângerea de la Baia, a lui Matei Corvin, nu era pe placul autorităţilor horthyste de ocupaţie. Pe ei îi irita faptul că, la Baia, „oastea regelui Matei Corvin a fost înfrântă de bravii oşteni moldoveni, iar regele, în mod umilitor, a fost nevoit să fugă de la locul confruntării militare…"
Plăcuţa adevărului a fost repusă la locul ei, în anul 1992, de primarul Gheorghe Funar, preşedinte al PUNR. Acolo a rămas, până în momentul demarării lucrărilor „de reparare" a monumentului. Însă, la încheierea lucrărilor, ciudat, plăcuţa n-a mai fost reamplasată la locul ei, la ordinul unui finanţator budapestan, la comanda căruia monumentul a fost mutilat, prin amplasarea unei „cununi aurite, de lauri, în jurul frunţii regelui". Aşadar, la directivă străină, a UDMR, personal a ministrului Culturii - Kelemen Hunor, sub supravegherea ambasadorului Ungariei la Bucureşti, placa a fost îndepărtată. Totul, ca pe vremea administraţiei horthyste, de după 30 august 1940, deoarece, ziceau ei, „textul acela, al lui Nicolae Iorga, nu mai este binevenit şi nu mai trebuie reamplasat". O sfidare samavolnică, un afront adus istoriei şi românilor ardeleni, dar şi istoricului Nicolae Iorga! Au protestat, atunci, în faţa samavolniciei udemeriste, academicienii Camil Mureşan, Horia Colan, Ioan Aurel Pop, Dumitru Protase, Nicolae Edroiu, Marius Porumb, Emil Burzo, profesorii universitari doctori Liviu Pop, Ioan Bolovan, Gheorghe Lazarovici, Teodor Vidam, Ironim Marţian, Teodor Buhăţel, istoricii Gelu Neamţu, Vasile Lechinţan, Nicolae Sabău, Ioan Chindriş, scriitorii Constantin Zărnescu, Doina Cetea, Viorel Cacoveanu, Mariana Bojan, solicitând repunerea pe soclu a textului lui Nicolae Iorga, spunând că „adevărurile istoriei nu trebuie ascunse". Adevărul nu poate fi ţinut sub obroc! Primar al Clujului pe vremea aceea era Emil Boc, mai târziu premier al Guvernului României, care dădea mâna cu UDMR, aflată la guvernare. Or, Cluj-Napoca se află pe acelaşi Someş, în România. El şi primarul PDL-ist care a urmat au cântat în struna UDMR, au bătut palma cu Iuda, ignorând, regretabil, sfidarea samavolnică, afrontul adus românilor, istoricului Nicolae Iorga, de UDMR!
Mai zilele trecute cineva exclama: „Aşa se scrie istoria!" Zău? Fals. Nimic nu poate fi mai periculos! De pe timpul lui Roller până azi, deşi ne aflăm în anul 2015 de la Domnul, istoria continuă, din păcate, să ne-o scrie alţii cu cerneala voinţei lor. Păcat. Păcat că, iată, UDMR şi neprietenii noştri tradiţionali hotărăsc, şi azi, ce trebuie eliminat, deranjant pentru ei, de pe plăcile comemorative, de pe monumente şi busturi. Se vede că adevărul, care se bazează pe logică, deranjează!
P.S. Repet ce am mai spus de atâtea ori! Dacă Bunul Dumnezeu ne-a lăsat aici, pe toţi, aici trebuie să trăim împreună, în pace şi în deplină înţelegere!
