Democrate, dar proaste

Economiştii ne învaţă că pentru a aprecia dintr-o privire activitatea unui guvern, oricare ar fi el, este suficent să avem în vedere două lucruri esenţiale. Primul aspect ar fi preocuparea pentru dezvoltarea infrastructurii ţării, iar al doilea capacitatea de colectare a impozitelor de la agenţii economici şi combaterea evaziunii fiscale.

Analizate după aceste două standarde concluzionăm fără teama de a greşi că nici unul, dar absolut nici unul dintre guvernele noastre postdecembriste n-a reuşit să îndeplinească aceste condiţii, drept pentru care România continuă parcursul imprimat de acestea, pe drumul subdezvoltării, cu toate că aparţinem celui mai avansat continent al lumii, şi în ciuda faptului că ne numărăm printre ţările cele mai frumoase şi cu cele mai bogate resurse naturale din Europa.

Am păşit deja în cel de al doilea sfert de secol de evoluţie postdecembristă a ţării şi trebuie să constatăm cu stupefacţie că în România nu se schimbă nimic, că energiile naţiunii continuă să lâncezească, să fie încătuşate şi ţinute sub obroc de către cei care şi-au asumat conducerea şi dezvoltarea societăţii româneşti, dar nu ştiu cum să le facă decât într-un mod primitiv şi abuziv, punând în centrul atenţiei lor manageriale, obiective şi interese care n-au nimic comun cu interesul naţional. În viziunea lor mioapă ţara înseamnă ei, adică partidele şi liderii acestora, care domină toate instituţiile statului, de la Parlament, la Guvern, Consilii judeţene şi locale, primării, iar dacă lor le merge bine, le merge tuturor, întregii ţări.

În felul acesta s-a reuşit ca într-o perioadă extraordinar de scurtă la scara istoriei să aducem cetăţenii României, din postura unei uniformităţi materiale supărătoare, adică de la egalitarismul perfect pe vremea comunismului (aproape la fel de bogaţi sau de săraci), la o condiţie mult mai umilitoare, constituită dintr-o pătură de îmbuibaţi, îmbogăţiţi peste noapte, nu mai spunem cum, şi marea masă de români care se zbate în ignoranţă şi suferinţă. Clasa politică şi partidele constituite ad-hoc, cu mai bine de un sfert de veac în urmă, nu s-au schimbat deloc, au rămas în tiparele lor iniţiale, cu trăsături egoiste şi mârşave, excluzând din ecuaţia preocupărilor lor binele naţiunii. Dovadă certă sunt acţiunile derulate în această perioadă de transformare aşa-zis democratică a societăţii, de la privatizarea frauduloasă, risipirea pe la străini a avuţiei naţionale, la incapacitatea de a elabora legi viguroase şi drepte, de a constitui un model eficient de dezvoltare economică şi socială a societăţii româneşti. Cu alte cuvinte, la noi în România totul s-a mişcat într-o dezordine dirijată, astfel încât rezultatul să fie cel scontat de către cei care au planificat această dezordine, pentru că se ştie că în apele tulburi se pescuieşte cel mai bine. Ca urmare, în ţara aceasta s-a furat cât în întreg continentul european, iar ceea ce vedem noi pe la DNA şi ne sperie, apreciind amploarea fenomenului şi calitatea oficială a persoanelor implicate, este numai vârful aisbergului. Pentru că la noi, furtul n-a îmbrăcat doar haina luării şi dării de mită, ci multe alte forme sofisticate (evaziunea fiscală şi economia subterană fiind doar două dintre acestea), iar dacă pe toate le vom lua în calcul vom vedea cât de firavi şi de şubrezi sunt stâlpii pe care se bazează societatea românească cu toate structurile sale şi din toate punctele de vedere: economic, juridic şi politic, social şi cultural.

Privind înapoi, nu putem face acest lucru decât cu mânie, pentru că, democraţii noştri conducători n-au găsit altceva mai bun decât să ne pregătească terenul pentru a cădea din lac în puţ, lucru care s-a şi întâmplat. Pentru că degeaba ne îmbăţoşăm noi să combatem cu vehementă mânie proletară comunismul, nu pentru că el n-ar merita, ci pentru că nu avem calitatea morală să o facem. Şi cum am putea face cu mâna pe inimă acest lucru, în vreme ce dezastrul de după noi e mult mai mare, atât ca număr de victime lăsate în urmă, cât şi din punct de vedere al sărăcirii şi aducerii într-un stadiu de subdezvoltare al ţării şi a postării ei pe ultimul loc în Europa. Comunismul a produs nenumărate suferinţe umane, pe care trebuie să le luăm în considerare, dar el şi-a plătit o parte din păcate, asigurând o dezvoltare economică a ţării şi un învăţământ de calitate, pe când noi, cei de azi, ce am făcut? Am extins răul general la nivelul întregii societăţi. Adică, un dublu rău cu care ne confruntăm pentru că liderii noştri nu înţeleg nici în ruptul capului care le este menirea în fruntea societăţii.

Aşadar, n-am făcut nimic în privinţa asigurării dezvoltării şi prosperităţii societăţii româneşti. Nu mai avem industrie, dar nici agricultură, ceea ce înseamnă că oamenii n-au unde munci. Comerţul îl facem cu produse din import, iar la turism ne pricepem ca pisica la calendar. Despre relaţiile interumane ce să mai vorbim. Mai alterate decât astăzi parcă n-au fost niciodată. Valorile fundamentale nu mai au nicio căutare, iar răul a bântuit ungherele cele mai ascunse ale individului. Dacă luăm în considerare doar amploarea cerşetoriei şi a corupţiei, două forme extreme şi degradante de manifestare a comportamentelor umane de la vârful şi de la periferia societăţi, prima bântuind Europa, iar a doua ţara, ne dăm seama de nivelul de degradare în care a ajuns societatea românească, neîntâlnit altundeva în Europa şi prea puţin probabil pe alte continente.

Guvernul Ponta se străduieşte să demonstreze că ar fi altceva decât predecesoarele, dar din păcate nu reuşeşte. Încercarea de a asigura o mai bună remuneraţie românilor, nu poate fi decât un lucru bun, pentru că avem cele mai mici salarii din Europa. Şi aceasta nu atât din cauza productivităţii muncii, cât datorită lipsei de interes pentru aprecierea celor care muncesc cinstit, dar şi „scurgerilor" de tot felul din avuţia ţării, şi inechităţilor în promovarea unui sistem de salarizare corect. Promovarea noului cod fiscal împreună cu facilităţile promise ar fi şi ea de natură să producă anumite schimbări în bine în societatea românească, stimulându-i energiile. De asemenea, mai putem vorbi şi de o mai bună colectare a impozitelor şi fiscalizare a veniturilor. Din păcate, ceea ce ar fi putut câştiga la pod, Guvernul Ponta pierde copios la vamă. Infrastructura ţării este la pământ. Şi când vorbim de acest lucru nu avem în vedere numai situaţia dezastruoasă a autostrăzilor care se tot fac şi se desfac în ritmul melcului ci şi a reţelelor rutiere şi feroviare în ansamblul lor, pentru că s-ar putea circula foarte bine şi pe drumuri rapide cu două benzi pe sens, dar pe care nu le avem decât de la Comarnic la Bucureşti. De asemenea, tot la capitolul infrastructură stăm foarte prost cu reţelele de canalizare, cu aducţiunile de apă potabilă, cu cele de gaz, cu amenajările împotriva inundaţiilor, cu lucrările de îmbunătăţiri funciare şi de irigaţii, şi multe altele. Multe din acestea au fost executate cu bani europeni, dar au ajuns în paragină pentru că nu i-a interesat punerea lor în funcţiune în folosul cetăţeanului. Iar faptul că aceste aspecte nu interesează guvernul Ponta rezultă şi din modul în care a fost realizată şi ultima rectificare bugetară, luându-se bani grei de acolo de unde ar fi trebuit să se mai dea, de la transporturi, şi de la alte ramuri strategice, făcându-se pomeni prin ţară, pe la consilii judeţene şi primării, pentru a fi împărţiţi electoral. Aşadar, se face şi nu se face la noi în ţară. Mai mult nu se face, iar dacă ceva totuşi mişcă, înseamnă că este vorba de o acţiune cu scop vădit de partid. Se fac investiţii populiste nu pentru ca cetăţeanului să-i fie mai bine, ci pentru ca partidul să iasă bine la alegerile viitoare. Iar acest mod de a gândi şi de a acţiona este specific acelor guverne pentru care interesul naţional şi al cetăţeanului nu constituie decât vorbe în vânt, iar noi românii cam cu astea ne alegem, din guvernare în guvernare de un sfert de veac.

 

Lasă un comentariu