TEORIILE DEZVOLTĂRII ECONOMICE SAU O ÎNTREBARE CU MAI MULTE RĂSPUNSURI
Când vorbim despre țările dezvoltate de obicei ne gândim la Germania sau la Franța, la Statele Unite ale Americii sau la Japonia, la Marea Britanie etc., deși referirile noastre se pot modifica uneori datorită salturilor pe care le fac anumite țări (mai puțin dezvoltate) în dezvoltarea lor economică. Ne gândim, totodată, la salarii mari și la un nivel de trai ridicat, la durată mare de viață și, în general, la civilizație. Dacă ne întrebăm apoi cum au ajuns țările respective să fie dezvoltate și de ce România nu se află printre ele, răspunsurile noastre sunt ceva mai greu de formulat și vor fi probabil diferite de la un economist la altul. Adevărul este că economiștii nu au ajuns încă la un consens cu privire la cauzele subdezvoltării și, respectiv, la căile dezvoltării economice. În cele ce urmează mă voi opri succint la câteva dintre cele mai cunoscute teorii ale dezvoltării economice (de fapt la toate) pentru a demonstra mai întâi cele afirmate, iar apoi pentru a încerca să aflăm, pornind de la ele, de ce România nu se află în prezent printre țările dezvoltate ale lumii.
Prima dintre ele aparține sociologului german Max Weber. Se știe că sociologul și, totodată, economistul german Max Weber explica dezvoltarea țărilor occidentale prin intermediul religiei protestante. El susținea că aceste țări s-au dezvoltat întrucât religia lor protestantă promova valori precum cinstea, hărnicia, sobrietatea, economisirea etc. și, pe de altă parte, nu condamna acumularea de bunuri pe bază de muncă cinstită. Probabil că într-un anumit moment al istoriei religia protestantă a avut, într-adevăr, un rol pozitiv în propulsarea unor țări pe calea dezvoltării lor economice. Cu toate acestea nu se poate explica de ce Japonia, a cărei religie nu este protestantă, a reușit să intre totuși, la un moment dat, în rândul țărilor dezvoltate. În aceeași situație se află Tigrii asiatici, Irlanda catolică sau, mai nou, China. Așadar, religia nu pare a fi singura explicație a dezvoltării țărilor occidentale și, de fapt, a oricăror altor țări.(vezi și B.Murgescu, 2010, p.97)
O altă teorie(sau explicație) a venit din direcția economiștilor de orientare marxistă. Aceștia susțin că exploatarea colonială se află la baza dezvoltării economice a țărilor occidentale. Într-adevăr, nu există niciun dubiu asupra faptului că metropolele coloniale au obținut anumite avantaje economice de pe urma coloniilor lor; nu pentru a le ajuta să se dezvolte le-au subjugat ele ani la rând, ci în primul rând pentru a le exploata. Dovadă, fostele colonii sunt și în prezent, în majoritatea lor, țări slab dezvoltate, iar fostele metropole, tot în majoritatea lor, țări dezvoltate. Cu toate acestea dezvoltarea economică nu poate fi explicată în mod exclusiv nici prin colonialism. Din câte știu, Elveția, spre exemplu, nu a avut colonii și totuși este una dintre cele mai dezvoltate țări ale lumii. Același lucru se poate spune despre Norvegia, despre Germania sau despre Luxemburg. Nici Statele Unite ale Americii nu au avut colonii, dar au reușit totuși să se dezvolte. Abia după Al II-lea Război Mondial au profitat, probabil, americanii, nu de colonialism, ci de neocolonialism. În schimb, alte țări, printre care Portugalia sau Spania, deși au avut colonii nu se află în prezent printre cele mai dezvoltate țări ale lumii. Se pare că în cazul lor colonialismul a fost mai degrabă o piedică sau o frână în calea dezvoltării lor. Cel puțin așa susțin anumiți economiști, că aurul adus din coloniile americane le-a permis să trăiască pe picior mare, fără să se mai preocupe de evoluția economiei lor. Ca urmare, aceste țări au început să decadă.
Cred, totuși, că cei mai mulți economiști pun dezvoltarea economică în primul rând pe seama economiei de piață; clasicii și neoclasicii, mai ales. Aceștia susțin că concurența liberă este singura cale sau, în orice caz, soluția optimă pentru dezvoltarea economică. Ea înlătură firmele nerentabile și stimulează investițiile, progresul tehnic și cercetarea, într-un cuvânt, dezvoltarea economică. Nu insist mai mult, ideile sunt destul de cunoscute. Începând însă cu J.M.Keynes o parte a economiștilor nu mai au încredere în virtuțile pieței și consideră că implicarea guvernelor în economie este inevitabilă dacă vrem să reducem la minim efectele sau să scurtăm durata crizelor economice. Așa cum se știe, imediat după Criza din 1929-1933 Keynes a pus sub semnul întrebării capacitatea piețelor (și, odată cu ea, valabilitatea postulatelor teoriei clasice) de a readuce economia în echilibru după o eventuală dezechilibrare a ei. (J.M.Keynes, 1970). În prezent sunt mulți economiști care gândesc în acest mod; keynesiștii și neokeynesiștii, în primul rând. Totodată, mai trebuie să spun că atât practica curentă cât și experiența mai îndelungată arată că economia de piață nu a produs peste tot unde a fost adoptată, și nu produce nici în prezent, aceleași rezultate în planul dezvoltării economice. Nu se știe exact motivul dar acesta este adevărul: țările cu economie de piață nu se dezvoltă la fel, ele evoluează în ritmuri diferite. Punctul meu de vedere, împreună cu toate argumentele de rigoare, îl voi prezenta puțin mai târziu.
(va urma)
