Fiecare toamnă ne mai adaugă, în mersul timpului, încă un an, încă un anotimp cu nostalgia și amintirea vremurilor trecute. Toamna vine cu o lumină strălucitoare în nuanțele culorilor curcubeului ce, în fiecare zi, se schimbă în galben auriu, culoare care se așterne peste codri, câmpuri, dominând întreaga natură. Cerul pare mai înalt și mai albastru-cenușiu. E momentul plecării berzelor, al cocorilor, al rândunelelor spre alte zări, ale sudului, unde așteaptă iarna și sosirea unei noi primăveri când se întorc la cuiburile lor rămase pustii.
Toamna, anotimpul care golește pădurile de frunze, câmpurile de vegetație, de cântecul ciocârliei, al cucului, al păsărilor ce așteaptă cu înfrigurare iarna, când totul intră în hibernare, în somnul lung din care le trezește soarele primăveri și natura la viață. Viețuitoarele pământului dezghețat, scăpate din strânsoarea gerului, când așteptăm clipa solemnă a plecării, a sosirii stolurilor păsărilor călătoare la cuiburile lor pe care le primenesc după dezordinea lăsată de iarna trecută!
Și noi, oamenii trăim aceleași, clipe, aceleași transformări ca natura, ca viețuitoarele pământului, neluând în seamă scurgerea timpului, a anilor până într-o zi când trupul vlăguit, obosit nu ne mai ascultă comenzile, nu ne mai împlinește dorințele, că a sosit toamna și pentru noi, că se apropie vremea plecării, precum cea a cocorilor, care mulți dintre ei nu se mai întorc din repetatul dus-întors spre alte zări mai calde.
Și abia atunci înțelegem că anotimpurile, ani au trecut cu lucrurile și faptele împreună cu noi, că le-am pierdut și nu se vor mai repeta, că nu le vom recâștiga vreodată. Din păcate, abia atunci realizăm ce preț are o oră, o zi, o lună, un an scurse din viața noastră. Și de abia atunci înțelegem, aflăm ce preț au zilele și lucrurile trecute fără sens în goana după ceva ce nu valorează nici pe departe cu o clipă fericită trăită cu cei dragi, cu oamenii de lângă noi.
Abia atunci, când divinul septembrie, frunzele aurii ale toamnei cad spulberate de vânt, ne aducem aminte de cântecul privighetorii, al cucului pe care am fi fericiți dacă îl vom asculta încă odată în primăvara pe care o așteptăm să o trăim sub povara toamnei care ne apasă.
Abia atunci, când noiembrie, cu ploile reci ne întristează sufletul vom „auzi în gând" strigătul îndepărtat al gâștelor sălbatice ajunse la marginea orizontului, așteptăm cu speranță întoarcerea lor, care înseamnă sosirea altei primăveri, al unei alte clipe de fericire, a faptului că existăm indiferent de vârstă, de starea materială, că suntem în viață care este cel mai de preț dar ce ni l-a dat Dumnezeu.
