La o cafea, despre una, despre alta - SUZI

O cheamă Suzi. Sau Suzy. Mă rog, e mai puţin important. E frumoasă, e blondăşi, da, inteligentă. Poţi să-ţi dai seama uşor de acest lucru doar privindu-i frumoşii ochi căprui. Scapără de inteligenţă.

Locuim pe aceeaşi stradă, nu prea departe, la câteva case distanţă. Din când în când, drumurile noastre se întâlnesc. Tangenţial. Aproape că ne atingem, în trecerea noastră, ca două trenuri printr-o gară. Deosebirea e că noi ne întâlnim în „halte" arbitrare, absolut întâmplător, nu după un orar, nu după un „mers", ca trenurile.

Şi mai e o diferenţă: noi nu ne „şuierăm" bucuria întâlnirii. Ne salutăm non-verbal. Doar din priviri! Ne privim în ochi şi ne e de-ajuns! Ştiu, simt că mă place, ştie, simte că o plac!

Am putea deveni foarte buni prieteni! Deocamdată, doar tăcerile şi privirile noastre s-au împrietenit. Ele vorbesc în locul nostru, în „cuvinte" puţine, dar cuprinzătoare. Dar, dacă nu ne-am adresat unul altuia niciun cuvânt, vă întrebaţi, mă întrebaţi, pe bună dreptate, cum de ştiu că o cheamă Suzi, sau Suzy. Păi, i-am aflat numele dintr-o întâmplare!

Câteodată, Suzi iese la plimbare însoţită de un bărbat mai în vârstă, în orice caz, trecut bine de prima tinereţe. Odată, când am trecut prin dreptul lor, l-am auzit pe acel domn întrebând: nu-i aşa, Suzi?

Zilele trecute i-am întâlnit din nou pe cei doi. Am hotărât să rup tăcerea. M-am apropiat de ei şi am intrat în vorbă. Saluturi de rigoare, bună ziua, bună ziua, urmate de şirul de banalităţi, amabilităţi „de serviciu", ca în orice primă discuţie cu necunoscuţi.

Suzi stătea lipită de bărbat dar se uita în ochii mei. Cu drag. Ca de obicei.

Am luat-o ca pe o încurajare. M-am apropiat de ea şi am început s-o mângâi. Suzi n-a avut nicio reacţie de respingere. Dimpotrivă. S-a desprins de lângă însoţitorul ei şi s-a lipit toată de mine, în vreme ce ochii noştri deja îşi vorbeau!

Domnul, văzând cum a reacţionat Suzi, a zâmbit şi mi s-a adresat: mare lucru, domnule! Săştiţi că sunt puţini oamenii care se pot apropia de Suzi, sau, mai exact, oamenii pe care Suzi îi acceptă în imediata ei apropiere.

Oricum, are un fler extraordinar la oameni! Îi simte pe cei răi. Nu se apără de ei, sau, mai exact, se apără de ei, evitându-i. Trebuie să fiţi un om bun dacă Suzi vă consideră prieten.

Păi, sentimentul e reciproc! Şi eu o consider pe Suzi prietena mea!; privirile şi tăcerile noastre „socializează" demult, îi răspund. Daţi-mi voie să continui cu o reciprocă, raţionamentul dumneavostră despre prieteni, despre oameni buni: dacă prietena mea Suzi este prietena dumneavoastră, înseamnă căşi dumneavoastră sunteţi un om bun!

Sunt tare bucuros, tare mândru că în sfârşit, am oficializat prietenia mea cu Suzi, cea mai frumoasă, cuminte şi inteligentă maidaneză din cartier! Păi, ce credeaţi?! Da, e o căţea, da, e maidaneză, dar are o educaţie aleasă la fel cu a oricărui patruped rasat, cu pedigree, din specia canină.

Omul bun, adică prietenul meu, se ocupă de „creşterea şi educaţia" lui Suzi. Şi-a asumat rolul de tutore al ei.

Într-un fel, Suzi nu mai e „a străzii". Acum, are o adresă stabilă. E de găsit la aceeaşi adresă cu a acestui domn. Mă rog, aproximativ. Adresa exactă a lui Suzi este...împrejurimea spaţiului în care locuieşte stăpânul ei. Rectific: nu este stăpânul ei, ci cel mai bun prieten al ei, omul care o iubeşte cel mai mult, dintre cei care, puţini, mulţi, o iubesc!

Domnul se îngrijeşte de Suzi ca de un copil. Este furnizorul principal de hrană al patrupedului şi cel care are grijă să-i asigure un culcuş călduros, iarna, dar şi omul în faţa căruia Suzi îşi permite să se răsfeţe. Se gudură, îl îndeamnă cu ochii, cu gesturile, să se joace cu ea. Se tăvăleşte pe covorul „ţesut" de toamnă din frunzele nucului de la margine de drum. Pur şi simplu se râzgâie. Ca un copil. Aşteaptă mângăierile. Care vin, împreună cu alinturi: da, Suzi, fetiţă cuminte şi frumoasă!

De mâine, de câte ori ne vom întâlni, am să mă opresc şi eu din drum, am s-o mângâi la propriu, nu numai cu cuvinte, şi am să-i dau câte un „dulce", sau câte o felioară de mezel, provizii de care am să mă-ngrijesc să nu-mi lipsească din buzunar ori de câte ori mă întâlnesc cu Suzi.

„Iubiţi şi câinii vagabonzi/Sunt mai cinstiţi, şi uneori mai lorzi"!

De fapt, Suzi nu e un câine vagabond, al nimănui, pentru că este iubită!

Scriam acum vreo 4 ani, în articolul „Binecuvântaţi animalele şi copiii", despre câini vagabonzi reintegraţi şi despre oameni neintegraţi:

„Sigur, câinii vagabonzi nu înseamnă doar pericolul unor muşcături. Ei pot fi o sursă, un focar din care se pot răspândi boli, dar, pornirea lor de a muşca oamenii, în niciun caz, nu este una criminală, ci doar de apărare a teritoriului, a puilor, a hranei etc. Ca să nu mai vorbim despre câinii vagabonzi care găsesc un suflet de om bun, care să-i îngrijească, să-i iubească.

Aceşti câini, vinovaţii fără vină, devin cei mai credincioşi, iubitori prieteni ai omului.

Deci, dacă un câine poate fi recuperat, nemaiprezentând pericol social (unde am mai auzit formula asta ?), reeducat, să zicem, de ce să nu-l aducem la această realitate?

La noi, oamenii, s-a dovedit în multe cazuri că nici pedeapsa privativă de libertate, nici orice altă pedeapsă n-au avut efectul scontat asupra condamnatului, reintegrarea în social neîntâmplându-se.

Sunt atâţia paria ai societăţii, oameni tineri, bătrâni şi chiar copii ai nimănui.

Ce ar trebui să facem ca să scăpăm de acest „flagel"? Ah, da! Aceştia nu ne deranjează. Nu muşcă, şi atunci de ce să mai cheltuim bani cu ei pentru reintegrare...?!"

Îi cheamă Daniel Dima şi Adrian Bunea. Sub aceste nume se ascund doi oameni cu comportament animalic. Pe la începutul lui octombrie au oripilat o lume întreagă.

Primul este stăpânul unei căţeluşe, cel de-al doilea este cel care i-a retezat cu un topor, coada căţeluşei. Cei doi au susţinut senini că au vrut să îmbine plăcutul cu utilul, că s-au distrat, dar au tăiat coada câinelui că aşa se face dacă vrei să înrăieşti câinele, să-l faci câine rău, adică bun de pază.

Am fost îngrozit de cruzimea celor doi, dar şi cuprins de milă. Mi-a fost milă, fireşte, pentru biata căţeluşă, dar şi pentru cei doi! Mai exact, pentru lipsa lor totală de conştientizare a comportamentului animalic, pentru lipsa din alcătuirea lor psiho-spirituală a milei, emoţiei, afecţiunii.

Am aflat de prin ziare că cei doi au fost amendaţi de către DSV (Direcţia Sanitar Veterinară) Brăila cu amenzi de câte 1.500 de lei, iar organele îndreptăţite au deschis dosare penale pentru ranirea sau schingiuirea animalelor, infracţiune care se pedepseşte cu amendă sau închisoare de la trei luni, la un an. Dacă vor fi aplicate, pedepsele vor fi meritate. Unii cred că sancţiunile pentru cei doi „sălbatici" sunt blânde. Prea blânde.

Şi totuşi, pe lângă aceste pedepse, blânde sau nu, parcă mai lipseşte ceva! Ceva care să-i readucă printre noi, cei din societatea civilizată (care seamănă din ce în ce mai mult cu o junglă...umană) pe cei doi semeni ai noştri cu comportament animalic.

Eu, unul, nu cred că gradul mai mare sau mai mic de cruzime al pedepselor îi va „reeduca" pe cei doi. Nu ştiu în ce măsură, doar amenzile sau privarea de libertate vor produce în minţile şi în sufletele celor doi schimbarea mentalităţii, a comportamentului lor vis-a-vis de câini. Şi nu numai.

Lasă un comentariu