„Preoţilor, de sunteţi voi adevăraţi părinţi, precum vă numesc pe voi oamenii, nu vă depărtaţi de dreptul naţii, nu vă despărţiţi interesul de al poporului... până nu veţi vedea fericit poporul român". (Simion Bărnuţiu, - Proclamaţia din 24 martie 1848)
Pentru a preţui cu adevărat viaţa, cu toate bucuriile şi neîmplinirile ei, trebuie să trăieşti, preţ de câteva clipe, în preajma morţii. Şi nu neapărat în apropierea morţii în adevăratul ei sens; este suficient să te afli lângă cei ale căror destine s-au înscris în nemurire.
În cele ce urmează, am să vă citez câteva rânduri dintr-o poveste adevărată despre o familie din Sâncraiu de Mureş, o poveste dramatică care s-a petrecut în urmă cu ceva timp, pe la anul 1848, şi care îl are ca erou pe Ioan Brejan.
Povestea dramatică a zbuciumatei sale existenţe a început atunci când s-a hotărât să devină preot, la îndemnul părinţilor săi. Tatăl său era şi el preot la Gorneşti, localitate cunoscută atunci sub numele Gernyeszeg. Când a ajus în Sâncrai era căsătorit şi aici, la scurt timp, s-a născut în familia lui o fiică, pe nume Carolina.
Anul 1848 a fost un an revoluţionar, o „primăvară a popoarelor", deoarece în acest an au avut loc revoluţii în Franţa, în Statele Germane, în Imperiul Austriac. Agitaţiile revoluţionare de aici s-au răsfrânt şi asupra Transilvaniei, unde, în martie 1848, se declanşează procesul revoluţionar. Cauzele revoluţiei române, după părerea lui Bălcescu, se regăseau în „cele 18 veacuri de asuprire".
Preoţii s-au numărat în acele vremuri, printre cei dintâi care şi-au jertfit viaţa pentru neamul lor, printre cei dintâi care au luptat pentru apărarea pământului strămoşesc, ameninţat cu anexarea la Ungaria, printre cei dintâi care au fost jefuiţi şi nevoiţi să se refugieze din parohiile lor, abandonând tot ce au agonisit o viaţă întreagă. Printre aceştia se numărăşi preotul IOAN BREJAN din Egerszeg. Iată ce scria Protopopul Partenie Trombitas, la 11 martie 1850, Mitropolitului de la Sibiu, Andrei Şaguna: „Prealuminate şi Preasfinţite domnule Episcope, Măria Ta, mie milostiv Părinte! Pe preotul Ioan Brejan din Mater Eclesia Egerszeg şi filialele Szentkiraly, Remetszeg şi Hitveg, l-au omorât maghiarii în anul 1848, luna lui octomvrie, în Câmpul Oii şi de atuncea, această parohie populoasă a rămas vacantă din pricina tulburatelor vremi".
Cu câtva timp în urmă, mai precis în aprilie acelaşi an, fusese omorât şi tatăl său, preotul Ioan Brejan din Gorneşti, împuşcat de „varvari " în Sântioana. Şi mai apoi „spăriatăşi bătută" i-a murit şi soţia. I-a rămas copila orfanăşi neajutorată.
La 13 ianuarie 1850, Malos Andreiu şi Manu Petru, în numele „tot poporului Gernausegu" (Gorneşti), scria Mitropoliei Sibiu următoarele: „Prea Luminate şi prea Sfintite Domnule Episcope, al nostrum Milostiv Părinte! Nu ştiu de să poate afla oarecare rămăşiţă dintr-o familie aşa nenorocită ca a fostului nostru preot Ioan Brejan, pre care cruzii maghiari, în fosta joia mare a Paştilor trecute, fără de vină l-au puşcat la satul Sântioana. Cu multă sudoare câştigate, avere toată i-au jăfuit, rămâind văduvă preoteasa cu fii necrescuţi şi necăsătoriţi, ba încăşi întru neputinţă, care au fost căpătat-o în anul 1848, 7 octomvrie, când fură înştiinţată despre moartea fiului său, care iarăşi fusără omorât de varvari, fiind preot în satul Egersegu."
Ce destin tragic! Ce poveste dramatică! Oamenii spun că Dumnezeu i-a chemat la El, pentru că şi-au îndeplinit misia pământească. Şi, datoria noastră sfântă e să dezgropăm din uitare tot ce ţine de martirajul lor care justifică încă o dată cunoscutele cuvinte scrise de Nicolae Iorga: „O istorie de sate şi preoţi e istoria Ardealului. Le cinstim memoria cu evlavie, le ridicăm statui şi troiţe. Apoi, ne lepădăm încălţările şi călcăm cu sfială, căci pământul acesta este sfânt. Este pământul Mioriţei, nu acela unde oamenii vorbesc cu oile, ci acela unde oamenii au învăţat să moară. Osemintele adormiţilor nu sunt simple oseminte: sunt moaşte. Iar pe moaşte se clădesc biserici!"
