De ce nu este România o ţară dezvoltată? (III) - Între liberalism şi intervenţia statului în economie

După Al II-lea Război Mondial, şi mai ales după destrămarea sistemului colonial, au apărut o mulţime de alte teorii cu privire la dezvoltarea economică. Ele sunt cunoscute de obicei sub numele de teorii sau modele de creştere economică. Apărute sub influenţa ideilor lui Keynes, aceste teorii (sau modele) promovează, direct sau indirect, implicarea într-un sens sau altul a guvernelor în economie. Unele dintre ele au stat (şi încă mai stau) la baza politicilor economice elaborate şi aplicate după Al II-lea Război Mondial de către diferite guverne sau au fost promovate şi susţinute de către Banca Mondială. Trăsătura lor dominantă, ideea centrală a tuturor acestor teorii este că dezvoltarea economică a unei ţări oarecare depinde de strategiile sau de politicile economice adoptate de către guvernele ţării respective într-un moment sau altul al istoriei sale. Mai precis, guvernele şi politicile lor economice, mai bune sau mai puţin bune, constituie sursa principală a dezvoltării economice. Sau, şi mai precis, dacă statele lumii se deosebesc între ele ca nivel de dezvoltare economică acest lucru se explică prin politicile economice, mai bune sau mai puţin bune, adoptate de ele. Nu mi-am propus să le analizez sau să le evaluez aici, am vrut pur şi simplu să amintesc de existenţa lor.

În schimb aş vrea să mai spun că în urmă cu aproape 200 de ani economistul german Friedrich List susţinea şi el că guvernele pot avea un rol important în dezvoltarea economică sau în bunăstarea popoarelor: „Say se înşeală când susţine că sub orice formă de guvernământ se vor vedea popoare îmbogăţindu-se şi că legile nu pot crea avuţii." (Fr. List, 1973, p.129) China pare să confirme în prezent afirmaţia lui List. Dar şi alte ţări par să demonstreze că implicarea guvernelor în economie poate fi benefică. Se ştie că fosta Uniune Sovieticăşi unele ţări din raza ei de influenţă, printre care şi România, caracterizate printr-o implicare, aş zice quasitotală a guvernelor lor în economie au obţinut rezultate destul de bune în dezvoltarea lor economică, în special în deceniile 7 şi 8 ale secolului XX, dar apoi, obligate de stagnare şi, deci, de rămânere în urmă, au renunţat la comunism şi au trecut la economia de piaţă. Se ştie, de asemenea, că anumite ţări din Asia de Sud-Est, printre care Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore etc., cunoscute şi sub numele de Tigrii asiatici, au reuşit şi ele, sub conducerea unor guverne, se pare pricepute, să iasă din categoria ţărilor slab dezvoltate şi să intre în plutonul fruntaş sau, în orice caz, foarte aproape de el. În sfârşit, se mai ştie că după Al II-lea Război Mondial mai multe ţări dezvoltate, printre care Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie, au pus în practică politici economice de inspiraţie keynesistă (care presupun o implicare directă a guvernelor în economie) şi au obţinut şi ele, cam în aceeaşi perioadă cu fostele ţări comuniste, rezultate bune în dezvoltarea lor economică. Ulterior, însă, economiile lor au fost afectate de mai multe crize, printre care criza din 2008, iar aceste crize au avut de bună seamă efecte negative asupra evoluţiei lor.

În ultima vreme, tot mai mulţi economişti îşi exprimă scepticismul, sau chiar opoziţia deschisă faţă de implicarea guvernelor în economie susţinând că toate crizele sau, în orice caz, cele mai recente ar fi de fapt rezultatul acestei implicări; Muray Newton Rothbard (2005), spre exemplu, sau C.N.Reinhart, K.Rogoff (2010). Implicarea guvernelor în economie, susţin ei, este generatoare de crize (sau dezechilibre), de corupţie şi, în general, de risipă; guvernele au demonstrat, nu odată, că sunt un prost gospodar. Ei mai susţin că renunţarea la practicile bugetare stimulative şi inflaţioniste de inspiraţie keynesistăşi reîntoarcerea la echilibrul bugetar obligatoriu, la neutralitatea banilor şi, de fapt, la economia de piaţă adevărată ar asigura o dezvoltare economică dinamică, echilibratăşi relativ continuă.

(va urma)

 

Lasă un comentariu