De ce nu este România o ţară dezvoltată? (IV) - Mai există cu adevărat economie de piaţă?

Referitor la economia de piaţă aş vrea să mai spun că aceasta a îmbrăcat şi îmbracă şi în prezent forme foarte diferite de la un stat la altul, în unele cazuri ea fiind doar mimetică; ea poate fi economie de piaţă doar cu numele, sau doar la suprafaţă, dar în realitate să fie foarte departe de ceea ce înseamnă cu adevărat economia de piaţă. În orice caz, pentru mine economie de piaţă există doar acolo unde piaţa este dacă nu singurul, atunci, în orice caz, regulatorul principal al producţiei, al repartiţiei şi al consumului. Asta mai înseamnă că putem vorbi de economie de piaţă numai acolo unde concurenţa perfectă este covârşitoare sau, în orice caz, preponderentă. Concurenţă perfectă, atotcuprinzătoare, se pare că nu a existat nicăieri în lume şi că nu există nici în prezent; a existat şi există numai concurenţă mai apropiată sau mai îndepărtată de concurenţa perfectă. Asta mai înseamnă că dacă vrem să ştim cum arată economia de piaţă într-o ţară sau alta atunci trebuie să cercetăm mai întâi ce rol joacă piaţa în ţara respectivă. Iar dacă nu avem suficiente informaţii despre acest lucru, şi nici nu putem obţine, atunci nu ne rămâne altceva de făcut decât să încercăm să aflăm ce rol joacă guvernul, celălalt posibil regulator al producţiei, al repartiţiei şi al consumului. Într-adevăr, atunci când piaţa nu este singurul regulator al producţiei, al repartiţiei şi al consumului celălalt posibil regulator, alături de ea, nu poate fi decât guvernul; altul nu există la nivelul unei ţări. În schimb, guvernul poate fi singurul regulator al producţiei, al repartiţiei şi al consumului, aşa cum s-a întâmplat în fostele ţări comuniste.

În sensul celor de mai sus, se poate spune că în condiţiile contemporane nu prea mai există pe glob economie de piaţă; piaţa este dominată, încă din perioada interbelică, de mari firme monopoliste sau oligopoliste, deşi globalizarea atenuează într-o anumită măsură efectele concentrării şi centralizării capitalurilor. Datele statistice confirmă faptul că monopolurile şi oligopolurile domină schimburile şi controlează preţurile la majoritatea bunurilor. Totodată, guvernele sunt implicate şi ele, prin intermediul bugetului, în procesul de redistribuire a PIB-ului în procente tot mai mari care ajung uneori aproape de 50% sau chiar peste aceste procente. În aceste condiţii neîncrederea lui Keynes în capacitatea pieţei contemporane de a readuce rapid economia în echilibru dacă aceasta s-a dezechilibrat pare pe deplin justificată: o piaţă dominată de monopoluri şi oligopoluri nu se poate reechilibra rapid după ce, dintr-un motiv sau altul, s-a dezechilibrat. De fapt, o astfel de piaţă nu este aproape niciodată în echilibru, dacă prin echilibru înţelegem egalitatea relativă dintre cerere şi ofertă la fiecare produs în parte şi stabilitatea generală a preţurilor, în condiţiile oscilaţiei absolut libere a tuturor acestora. În acelaşi timp, însă, reproşul adus de către anumiţi economişti contemporani „liberalismului excesiv" sau „liberalismului nereglementat", care s-ar face vinovat de apariţia Crizei din 2008 (vezi Liviu Voinea, 2009, p.62) este pe de o parte de neînţeles, iar pe de altă parte total justificat: cum să vorbim de liberalism excesiv din moment ce piaţa liberă sau piaţa cu concurenţă perfectă aproape a dispărut şi, în acelaşi timp, cum să nu reglementezi riguros activitatea economică într-o economie dominată de monopoluri şi oligopoluri!?

(va urma)

Lasă un comentariu