ADRIAN PĂUNESCU, MUREȘENII TE SALUTĂ ȘI TE OMAGIAZĂ. NE LIPSEȘTI ȘI-ȚI DUCEM DORUL!

Distribuie pe:

„Mână domnească de voievod al cuvintelor"

„Acum, când orizontul ațipește în căpițele de fân, / Ploaia-n putredele frunze, care cad pe jos, se pierde, / Din lumina mare-a verii doar fărâmituri rămân, / Muribundă ațâțare, raza ultimului verde", într-o țară de nesfârșite colapsuri și repetate falimente, prin aceste „strâmtori ale timpului", din nou ne revin în memorie, în mersul pe contrasens al unei „logici" postdecembriste bolnave, versurile marelui poet Adrian Păunescu: „Am să-ți spun bună seara și-am să plec undeva, //…// Ca un fum de țigară voi trece în sus, / Unde stelele sunt, unde oamenii nu-s" (…) „Doamne dragi, domni stimați, eu am treabă, eu plec".

În zi de 5 noiembrie, cel dăruit cu rar har dumnezeiesc, luptător îndârjit, cu acea puternică fibră națională, a trecut acolo „în sus", „unde stelele sunt", în drumul spre cer, rămânând, însă, în „persistența memoriei" celor care l-au cunoscut, l-au apreciat și îndrăgit.

Prin această zilnică „lehamite, ca reacție a neputinței" puternicilor clipei - cum se exprima prof. univ. dr. Gheorghe Dumitrașcu - cu acele „gratii la cer", văzute, în închipuire poetică, doar de cei chemați și cu har, când înspre munți pleacă funii de lumină, dăinuitoare este poezia lui.

Azi, când tot mai des trecem pe lângă apa singurătății din noi, aduceri aminte ne întorc spre marele stăpân al Logosului, vulcanul electrizând mulțimile, cu harul cât cerul Limbii Române, prin vaierul timpului, explodând cuvântul lui de foc, dăruit țării, iubind, deopotrivă, Basarabia, locul obârșiilor, dar și Ardealul, leagăn al nașterii acestui neam.

Cel „până la capăt" cu România, până la capăt cu Neamul Românesc, scria, ca replică la lăcomia celor care vor, în inimă de țară, autonomii teritoriale: „Dar tot ce-a fost, ce o să fie, / Aș da pentru Ardealul românesc".

„Sub biruința birurilor grele", în țara azi cu valori răsturnate, se adresa Celui de Sus, din mare drag pentru „patria de pământ și de cuvinte": „Dă-mi, Doamne, viață, încă niște ani. / Și țării mele minima dreptate".

„Mână domnească de voievod al cuvintelor", fenomen poetic, generos liric al Cetății, iubit de „generația de blugi", de toți românii iubitori de poezie, de acest „popor plecat, demult, în istoria naționalăși în misiune internațională, la Stalingrad și la Svolen", continuă să fie atacat, ca și alt mare poet al românilor - Grigore Vieru -, de niște pigmei postdecembriști, clămpănitori să se audă. El ne-a lăsat și încântătoarele versuri: „M-aș îmbrăca în muguri și în frunze, / M-aș regrupa din pietre și din flori / Și aș porni pe drumuri nepătrunse, / Să nu te las, pământule, să mori".

S-a despărțit de noi într-o toamnă, iar noi, într-o altă toamnă, în care suntem tot mai triști, îi citim poezia și-l vedem și-l întâlnim, într-adevăr, de fiecare dată, îmbrăcat, „în muguri și frunze", regrupat „din pietre și din flori".

Opera lui Adrian Păunescu rămâne, pentru eternitate, în Sanctuarul Limbii Române, în Pantheonul culturii românești!

LAZĂR LĂDARIU

 

SĂȚINEM ÎN LUMINĂ AMINTIREA LUI ADRIAN PĂUNESCU!

S-au împlinit 5 ani de când Adrian Păunescu a plecat dintre noi cu trupul. Tot AP ne-a dat și balsamul cu care să mângâiem tristețea absenței fizice: opera sa, uriașa operă literară, dar și opera-fapta omului, a conștiinței vii a Cetății.

Opera lui este amintire „pentru minte, inimăși literatură". Noi, cei mai vârstnici, dar, mai ales, tinerii, generațiile în blugi ale mileniului 3, avem, au datoria de a păstra vie amintirea unui mare poet și patriot român!

Totul este să-l cunoaștem cu adevărat, întru adevăr, citindu-i opera! Cunoscându-i opera, îi vom (re)cunoaște valoarea! Citindu-l, vom avea ce simți, ce iubi, ce învăța despre lumea ca lume, cu toate ale sale, și mai bune și mai rele!

Versul său ne va pune mintea și sufletul la lucru. Vom gândi, vom simți, vom întreba, ne vom întreba, îl vom întreba, și ne va răspunde!

Va fi cu noi, va intra cu noi în dialog ori de câte ori vom deschide o carte de-a sa și vom citi, și citind ne vom bucura, ne vom întrista, vom pune întrebări, ne vom simți militanți pentru cauze mărețe și nobile, ne vom simți sufletele în stare de iubire.

De multe ori, după acel trist 5 noiembrie, când se întâmplă în țarăși în lume evenimente majore, în cele mai multe cazuri, triste, îmi pun întrebarea: oare ce atitudine ar fi avut AP vis- a-vis de această situație, ce ar fi scris, în versuri sau în proză, în editoriale?

Recitind editoriale, poezii de-ale lui AP, de multe ori, prin actualitatea lor, ai impresia că sunt scrise „azi", inspirate de realități care se întâmplă acum, adică mult în urma plecării poetului.

Cum spuneam mai sus, poetul ne-a lăsat atâtea și atâtea semne de iubire, de neuitare, cărțile sale, dar dincolo de emoția estetică a poeziilor, dincolo de puterea lor de a mai mângâia tristețea absenței fizice a poetului, rămâne tristețea că în urmă-i a rămas atâta operă nescrisă!

Totuși, există... mângâiere și dincolo de această tristețe! Fiica Ana Maria și fiul Andrei continuă opera ilustrului lor părinte! În scrisul celor două ramuri se simte „seva" genialului lor trunchi! Când vorbesc cu cei doi la telefon, știu că, într-un fel, vorbesc și cu AP!

Când trimit materialele pe mail, pentru revistă, le trimit pe adresa Anei, dar și pe adresa adrianpăunescu. Ca și cum materialele ar fi citite de AP. Într-un fel, le și citește! Cu ochii Anei!

Adrian Păunescu s-a născut în 1943, la 20 iulie, și nu va muri niciodată ! Eu așa simt, că nu ne-a părăsit! A plecat dintre noi doar trupul, „cum ne e dat la fiecare", dar Adrian Păunescu este și va fi în dialog cu noi, cei ce am avut privilegiul de a-i fi fost contemporani și cu viitoarele „generații în blugi" ale mileniului III.

Trupul îi va deveni țărâna din care s-a ivit, dar noi, cei vremelnic rămași, îl vom auzi și îl vom înțelege mai bine, dar și mai dureros, mai tragic, vorbindu-ne din cărțile sale!

Faptele poetului, cărțile, faptele omului Cetății, faptele iubitorului de Dumnezeu, de neam, de țară, de familie, de valori, sunt semne pământești, lăsate de AP, pentru a crede că el este cu noi, printre noi, nu cu alcătuirea pământeană, supusă pieirii, ci cu spiritul său de-a pururea viu!

Să le pomenim în lumină aceste fapte, săținem în lumină amintirea lui Adrian Păunescu! Fie-i sufletul, fie-i amintirea mângâiate în Lumina cea fără de apus!

Ion Drăgan

 

În tinda veșniciei cu ADRIAN PĂUNESCU

Pentru creștini, moartea nu este un sfârșit veșnic, sau o cale fără de întoarcere, ci o adormire temporară întru așteptarea Învierii, la sfârșitul veacurilor. De aceea Biserica îi numește pe morți, „cei adormiți întru Domnul". Moartea trupească nu-i desparte pe creștini de Hristos. Chiar și după moarte, ei rămân uniți cu Hristos, ca membre vii ale Bisericii, care este Trupul Său. Iar prin Hristos ei continuăsă rămână în strânsă legăturăși comuniune cu membrii cei vii ai Bisericii.

Biserica Ortodoxă, dintotdeauna, a avut și a păstrat în cultul ei rugăciunile pentru cei adormiți. De aceea, este de datoria celor rămași în viață, ca în comuniunea dragostei, să se roage și pentru cei adormiți, ca Dumnezeu să-și arate mila și iertarea Sa față de ei.

„Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, părinți și frați ai noștri, și pe toți cei care întru dreapta credință s-au săvârșit, și iartă-le lor toate greșelile pe care cu cuvântul, sau cu fapta, sau cu gândul le-au săvârșit, și-i așază pe ei, Doamne, în locuri luminoase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată durerea, întristarea și suspinarea, și unde cercetarea feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac. Dăruiește-le lor și nouă Împărăția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veșnice și desfătarea vieții Tale celei nesfârșite și fericite. Că Tu ești învierea și odihna adormiților robilor Tăi (numele), Hristoase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreunăși Celui fără de început al Tău Părinte și Preasfântului și Bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin."

Într-una din cărțile de învățătură creștină, am găsit scris următoarele: Într-o zi îngerii lui Dumnezeu, îngerii păzitori ai oamenilor s-au dus înaintea Domnului și s-au plâns că nu știu ce să mai facă, fiindcă oamenii s-au făcut deosebit de nepăsători și răi; au timp pentru toate relele, numai pentru rugăciune nu. Și I-au spus așa:

- Doamne, iată vremurile pe care le trăim noi. Iată cum trăiesc oamenii pe pământul acesta. Nu-și mai fac timp și vreme ca să-Ți slujeascăși săȚi se-nchine și să-Ți aducă laudăși mulțumire Ție. Ce este de făcut, Doamne?

Atunci, Dumnezeu i-a întrebat pe îngeri:

- Păzitori ai oamenilor, voi ce credeți că este de făcut?

Și îngerii au spus:

-Doamne, mărește-le ziua cu o orăși noi le vom spune căeste darul Tău numai pentru ca ei să se roage.

-Bine, a zis Domnul. Și ziua s-a făcut de 25 de ore. Dar oamenii tot nu s-au rugat. Atunci îngerii s-au prezentat din nou în fața Stăpânului, supărați pentru nepăsarea oamenilor:

-Doamne, oamenii tot nu se roagă.

Domnul i-a întrebat iarăși:

-Ce credeți că ar trebui să le mai fac?

-Doamne, fă-le ziua numai de 20 de ore! Își vor da seama cât de scurtă este viața și cât de repede vine judecata Ta și așa se vor ruga.

Domnul a aprobat cererea și viața a devenit mai scurtă. Dar nici acum oamenii nu își făceau timp să se roage. Îngerii au mers din nou în fața Creatorului și s-au plâns că oamenii sunt tot răi.

-Ce-i de făcut? i-a întrebat Domnul.

-Nu știm, Doamne, Tu ești Dumnezeu, Tu le știi pe toate! Și n-au mai zis nimic.

Atunci, Dumnezeu le-a spus:

-Dragii mei, să știți de la Mine că rugăciunea nu e o problemă de timp, ci e una de iubire. Numai cei care Mă iubesc cu adevărat, numai aceia își fac timp să se roage și să se închine Mie. Indiferent că va fi ziua mai lungă sau mai scurtă, dacă oamenii nu vor avea dragoste, nu se vor ruga.

Nu cred că există om pe pământul acesta, care să nu aibă măcar un suflet drag plecat departe… Bunici, părinți, frați, copii, prieteni… Pentru ei și pentru oricine mai doriți dumneavoastră… merită să ne oprim o clipă din ale noastre și să ne rugăm!

Facem astăzi, 5 noiembrie 2015, un popas de suflet. Ne oprim din toată zarva și neliniștea zilei și ne aducem aminte de mai-marii noștri.

Un exercițiu spiritual! O datorie morală pe care o avem față de cel a cărui inimă, în urmă cu cinci ani, a încetat să mai bată pentru această lume: Poetul național, scriitorul, publicistul și omul de înaltă noblețe sufletească, ADRIAN PĂUNESCU!

Ne plecăm în rugăciune genunchii și Îi cerem Izvorului bunătăților, Domnului nostru Iisus Hristos, să ne ajute să nu-l uităm. Rugăciunea ne este sprijin, iar pomenirea lui, împlinire duhovnicească.

Părintele Gheorghe Șincan, paroh la Târgu-Mureș

 

ADRIAN PĂUNESCU, UN APĂRĂTOR AUTENTIC AL FIINȚEI NAȚIONALE

Au trecut cinci ani de când Adrian Păunescu nu mai este printre noi. Dar, la Târgu-Mureș,

Lădariu, Băciuț, Ducan,

Citirigă și Șincan,

Împreună cu Drăgan

Sunt aicea an de an.

Alături de noi toți cei care l-am cunoscut, l-am apreciat și stimat pe poetul, patriotul și omul politic Adrian Păunescu, pentru a-l omagia și a-i aduce prinosul nostru de recunoștință pentru tot ce a realizat, la biserica pe care a ctitorit-o aici, la Târgu Mureș.

Adrian Păunescu și-a câștigat celebritatea și eternitatea prin prolificitate (doar până în 1990 a scris aproape 3.000 de poezii, inclusiv cele 340 cenzurate), prin perseverența cu care a etalat și promovat interesele naționale pe multiple planuri, prin generozitatea, onestitatea, omenia (fiind mereu alături de cei săraci, obidiți și defavorizați, de cei nedreptățiți sau subapreciați) care i-au jalonat faptele, prin profunzimea ideilor și prin stilul inconfundabil al versurilor, prin diversitatea și complexitatea subiectelor, prin luciditatea și stilul elevat al abordării, prin actualitatea și perenitatea versurilor.

Adrian Păunescu va rămâne o personalitate inegalabilă a contemporaneității, un lider incontestabil al Culturii române, un geniu al poeziei, căreia i-a dat noi cote valorice, un apărător autentic al ființei naționale și un ambasador al românismului de calitate.

Ex-senator, prof. univ. dr. Ioan Nicolaescu - UMF Târgu-Mureș

Lasă un comentariu