Mai vechi decât vechimea, rămas de pe vremea începuturilor noastre, cultul morților este cel care ne-a însoțit și ne va însoți mereu vremelnica existență, pentru că mereu și mereu vom avea pe cineva drag nouă plecat să-și veșnicească somnul sub coasta unui deal, în umbroase țintirime din frumosul, doritul și pătimitul nostru Ardeal. Acolo, neuitații noștri părinți, frați, prieteni, își torc somnul de veci dimpreună cu toți cei pe care neamul acesta i-a avut, tot umplând din fântâna timpului acea neștiută lume pe care ne-o dorim mai bună și mai frumoasă decât cea în care viețuim acum.
Pe ei, lăcrimații noștri cei dragi îi purtăm mereu în umbra tăinuitului gând, cerându-le, cu creștinească smerenie și sfiiciune, iertare dacă le-am greșit cu ceva, iar în rugile noastre cele curate și adevărate înălțate la Măritul, nădăjduim ca El, Iertătorul nostru cel bun, să-i fi pus pe toți în raiurile Sale cele fără de sfârșit, spre veșnica lor odihnă.
Și poate tocmai de aceea în datina noastră străbună s-a statornicit din neam în neam, ca în miez de toamnă, lor, celor plecați spre necuprinsele ceruri, să le fie hărăzită o zi anume de cinstire, zi în care noi, norocoșii cei vii, să-i căutăm pe ei, veșniciții nemuririi, pentru a sta o clipită vremelnică împreună. Și acolo, la umbra crucii lor, în boaba lacrimilor venite din fântâna sufletului nostru, să punem rugă și iertare, smerenie și recunoștință pentru tot și toate câte ei ne-au dat și ne-au lăsat în trecătoarea lor viață prin această mincinoasă și nemernică lume, să ne mai povestim în gând de câte le-am mai făcut și desfăcut pe-aici în mișcătoarea vreme cea plină de trudă și nenoroc. Și așa, împăcați că
ne-am făcut datoria creștinească, să nădăjduim că vom fi pentru o clipă parte din marea bunătate cerească, cea din care izvorăsc toate cele pe care Măritul le așteaptă să le facem în faptele noastre cele de zi cu zi.
Iar, dacă noi, cei întomnați în vreme, suntem îmbucurați de Domnul cu nepoți, să-i ducem și pe ei la însfințitele morminte, pentru a-i învăța că neamul nostru cel mutat la ceruri trebuie cinstit și prețuit pentru toate câte a făcut pentru noi în această lume, pentru toate comorile de gând și faptă pe care n-i le-au lăsat, pentru mierea de învățătură strânsă din florile timpului lor, pentru tot și toate cele câte nu au murit odată cu ei. Iar, mai presus de toate, să-i învățăm a simți că pe umerii lor stăm noi și vor sta deopotrivă și ei, că din firava lor urmă am făcut astăzi cărarea vieții noastre, că exemplul lor ne dă îmbărbătarea, curajul și tăria trebuincioasă pentru a trece prin cumpene de vreme. Lor le destăinuim în taină necazurile și nevoile prin care trecem și uneori de la ei așteptăm povața cea salvatoare care să ne scoată la liman. Dacă toate astea fi-vor învățate de urmași, să fiți siguri că vom fi mereu legați de însfințita noastră țărână, de bunii și străbunii noștri cei mereu trăitori aici în veșnicia cuibarului care ne va nemuri peste veacurile ce vor veni, că fără ei, fără această sfântă avere ce ne-au lăsat-o, noi am fi nimicuri, rătăcită turmă în furtuna vremilor cele mereu schimbătoare.
Făce-ți-vă așadar dreapta și cuvenita voastră datorie față de memoria celor care până mai ieri mai erau prin preajma voastră, bucuroși că viața îi mai ține prin acestă lume, pentru că nu se știe când veți fi și voi în lumea lor. Și dacă în fierbințeala lacrimii voastre va fi și-o rugă de iertare față de ei, fiți siguri că, în bunătatea lor, cei duși la ceruri vă vor ierta, sărutându-vă sufletul vostru cel bun cu un dulce mângâiat și o descătușare creștinească ce va veni să vă-mbuneze viața chiar și numai pentru o clipă.
