„Un Rai s-a închis undeva, deasupra noastră (...) Marea durere a existenței terestre naște și sporește lipsa lui. Un sentiment de rămași pe dinafară ne dă surdul impuls de-a scăpa de această osândă, de a ne dezlega de acest blestem." (Nichifor Crainic, „Puncte cardinale în haos")
Când florile albastre sunt în vaiet, unde să mergem?...
Mergem pe Via Dolorosa, ascultând cum se-ndesește timpul, căci Acolo e creștetul lumii, acolo i s-a dat omului geneza mântuirii și acolo vine truditorul în credință să-și lămurească ființa, ca la o avanpremieră a Judecății de Apoi.
Mergem pe Via Dolorosa ca pe o dungă de deal desenată de privirea Mântuitorului, simțind umbra crucii și sarea suferinței. Auzim șuierul din lemnul Golgotei. „Cine vrea să se asemene cu Domnul - scria părintele Arsenie Boca, în „Învățămintele regilor"- în cruce să se asemene."
Mergem pe Via Dolorosa întâlnind Rotonda care acoperă baldachinul Sfântului Mormânt, păstrându-și forma inițială din secolul al IV-lea, locul cu cea mai mare solemnitate, după cum Capela Golgotei, cu imaginea răstignirii lui Iisus, este locul cel mai încărcat de durere și demnitate a durerii. Aici îți poți afla loc, dacă tu, Omule, ți-ai luat crucea și îi urmezi Lui, simțind cum ard contururi de veșnicie, în lan de altare, în grotele-fântâni; simțind cum timpul devine gigant, spre a nu se zădărnici jertfa.
La Sfântul Mormânt ești prins în bătaia eternității. Nu vii și nu pleci. Ești noul contur al propriei iluminări, la o răspântie de imagini în care clocotește lumina. Ești făclie lângă miile ce înconjoară baldachinul, te frângi și te ridici, tremuri și te bucuri, închizi și deschizi ochii, vezi apa Duhului, adâncimea și limpezimea ei, cercetezi adâncimea și limpezimea râului ființei tale. Căci, atunci când va lumina harul, trebuie să fii acolo, cu Ierusalimul tău, în care să nu bântuie blestemul și moartea, în care cu ramurile verzi ale gândului să-l întâmpini pe Domnul, înțelegând că ne pierdem când nu ne căutăm destul. Aici nădejdea își află vatră, vorba poetului, și e ceva mai adânc decât noi înșine. Un alb cald, continuu, preia ritmul vieții. Privegherea. În ascultarea poruncii Mântuitorului: „Privegheați dar, că nu știți când va veni stăpânul casei, seara, la miezul nopții, la cântatul cocoșilor sau dimineața! (...)"
Se pregătește liturghia miezului nopții, se ating odăjdii de mâinile noastre, cupolele se leagănă în aburi de zori, genunchii apasă piatra, lucie ca gheața, în strigătul de dinlăuntru pe care-l naște rugăciunea ce leagă pământul de cer. Începe cuvântul liturgic. Pretoriu, Golgota, Piatra ungerii intră într-un imens cerc de foc. E procesiunea îndreptării sufletului. Murmurăm, alături de ierarhi, filele liturghiei. Cu pace să ieșim! Cu pace să rămânem în liturghia fără de sfârșit, cea numită „a fratelui", a iubirii de celălalt; aflând suișul.
În mine, în noi, zboară păsările lui Maitec, cu aripile plecate în rugăciune. Păsările artistului au forma crucii jertfei lui Iisus. Ziua are forma crucii. Sunt, suntem la rădăcina luminii. Și spun: Doamne, dă-mi puterea să port osteneala zilei de astăzi și toate întâmplările din vremea ei! Călăuzește-mi voia și învață-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd și să iert; să iert, scriind: Mâini lungi de lumină îmi cuprind mâinile / și mâinile mele cad pe umbra suspinului / și mâinile mele /cad pe șira spinării celui mai răbduriu lemn./Vine pasărea cu dimineața răstignirii pe aripi. / Fericiți cei cu rana deschisă, / bătând în cerul apelor! / Nu șiroaiele durerii mă cutremură, / ci surâsul.
Când florile albastre sunt în vaiet, iar mergem pe Via Dolorosa și iar păsările lui Maitec zboară cu aripile plecate în rugăciune, având forma crucii jertfei lui Iisus.
