„Noi suntem aici deodată cu vremea!"

În luna august a anului 1940, cu puţin timp înainte ca marile puteri europene să sfârtece România - şi aşa împuţinată prin pierderea Basarabiei, a părţii de nord a Bucovinei, a Durustorului şi a Caliacrăi - răpindu-i nordul Ardealului, pentru a fi dat Ungariei horthyste şi fasciste, prin Diktatul de Viena, la Tipografia „Luceafărul" din Zalău apărea cartea lui Corneliu Coposu: „Ungaria ne cere pământul...".

„Povestea zbuciumatului nostru trecut se repetă din nou. Dreptatea românească, răsărită din morminte fără număr, după o aşteptare mai lungă decât vremea însemnată în cronici, este pusă în cumpănă nouă. Şi încă nu s-au amestecat cu pământul strămoşesc oasele de eroi. N-au crezut, desigur, vitejii care au însemnat cu crucile lor hotarul, că pofta nesătulă va pângări, cu dor păgân de stăpânire, rodul atâtor suferinţe (...) Şi ungurii ne cer Ardealul! (...) Noi avem hotar statornic. Nu avem pământ de târguit!". Sunt cuvintele de început ale cărţii amintite, scrise de Corneliu Coposu, prefigurând acea filă cernită din pagina istoriei neamului, în chenar îndoliat aşezată de români, a raptului inadmisibil prin care ne era furat nordul Ardealului, când România era hăcuită, şi în Est, şi în Sud, şi în Vest!

Azi, când nemernici hrăniţi la sânul şovinismului, extremismului şi revizionismului unguresc, crescuţi cu laptele trădării în cuibul viperelor, visează, aici, în inimă de Românie, autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc, cea de a doua limbă oficială în stat - maghiara, o lege a Statutului minorităţilor - anticonstituţională, antiromânească şi antieuropeană, cuvintele Seniorului sunt demne de luat în seamă. Azi, separatiştii şi extremiştii pui de honvezi, mânaţi de mentalităţi horthyste, visează o altă Ungarie Mare, o altă cosmetizată Regiune Autonomă Maghiară, sub chipul aşa-zisului Ţinut Secuiesc, această carte este mai actuală ca oricând! Este actuală, cum singur spunea atunci şi Corneliu Coposu în prefaţă, pentru „vremea de acum împlântată în vârtejul ameninţărilor care se îndreaptă asupra rostului pe care îl avem noi aici! (...). De o parte stăm noi, pe-un gând şi într-o credinţă, toţi, cu sentinţa definitivă în suflet şi cu soldaţii la frontieră. De partea cealaltă (...) stau cei care, secol de secol, au exploatat, au sărăcit şi au îndobitocit propria naţiune".

Acestea erau, în august 1940, gândurile lui Corneliu Coposu despre conducătorii unguri de la Budapesta, îmboldiţi de aceleaşi sentimente revizioniste, măcinaţi de prejudecăţi şi ambiţii, care „îşi strigă pretenţiile asupra pământului care s-a aflat sub copitele cailor lor, întocmai cum străvechiul Árpad îşi trimitea poruncile către neamurile slabe, care trebuiau să îngenuncheze înaintea lui. Ei strigă şi cer! Noi - scria Corneliu Coposu - ne afirmăm dreptul. Astăzi cu documente. Mâine cu tunul." Avem „temeinicia drepturilor noastre istorice şi etnice asupra Ardealului", Trianonul recunoscând, definitiv, „un drept al nostru, la care nu vom renunţa, niciodată!". Se spune că, pentru a-i prăpădi pe unii, Domnul le ia minţile, îi orbeşte şi îi înnebuneşte, lăsându-i pradă urii, zavistiei, puterii, lăcomiei, smintelii. Românii ştiu că orice autonomie teritorială înseamnă o „ciuntire a moşiei strămoşeşti", o amputare a drepturilor istorice ale neamului românesc. „Revizuirile" asupra pământului strămoşesc, aici, unde nu avem nimic de dat, sunt echivalente cu un atentat la „graniţele noastre trase cu sânge (…) Şi nimeni - spunea Corneliu Coposu -, în afară de naţiunea română, nu le poate discuta". Acum, când unii încă mai visează la reîntruparea Ungariei Milenare, nesocotind tocmai dreptul nostru, argumentele Seniorului în faţa „jalbei ungureşti" şi a pomelnicului „nedreptăţilor de care se plâng", sunt inatacabile!

Argumentul geografic şi economic, oricui şi oricând la îndemână, este uşor de contracarat prin „hotarele României noastre (...) bine rotunjite", pe care ei ar dori să le „îndrepte". „Ne vor pădurile de brazi, munţii, grădinile, aurul şi cărbunele! - scria Corneliu Coposu. Noi să fim de vină pentru lăcomia lor? Ei au pusta care nouă nu ne trebuie. Dacă grofii lor au atâtea mii de hectare, de ce, oare, se lăcomesc la pământul nostru? De dragul geografiei, Ardealul să fie «grădina Ungariei»? Cu visul imposibil la un Ardeal în spaţiul economic al Ungariei, ei uită că, fiind la ei acasă, pe români nimeni şi nimic nu i-au putut împiedica de la realizarea idealului lor naţional". Ungaria se situa, atunci, într-o poziţie jenantă „din punctul de vedere al economiei naţionale". Or, „criza economiei nu poate fi înlăturată prin război", prin revizuirea frontierelor, ci prin reforme interne. Nici argumentul cultural, invocat, nu rămâne în picioare, nici „elementul de stat", în cazul unui „mozaic de naţionalităţi (...) fără unitate".

Văzându-se în situaţie nouă, refractară încadrării în ritmul noului stat român, minoritatea maghiară, transilvăneană, cultivă iluzii revizioniste „mai mult decât pretinsa stare de cultură superioară", mai greu de verificat. „Procesele, înscenările şi regizările, suprimarea libertăţilor cetăţeneşti, împiedicarea manifestărilor artistice şi culturale ale românilor, samavolniciile" sunt doar câteva dintre argumentele-dovezi. Cum tot argumente sunt „sutele de preoţi şi intelectuali români, care

şi-au irosit sănătatea la Vatz şi Seghedin, gazetarii naţionalităţilor din Ungaria, întemniţaţi cu anii pentru scrisul lor, deputaţii noştri loviţi în Parlamentul de la Budapesta, doamnele române insultate, în sfârşit, martirii neamului - schingiuiţi, asasinaţi şi îngropaţi de vii de «leaderii culturii şi ai civilizaţiei maghiare»".

Despre voinţa populaţiei româneşti din Ardeal ce să mai spunem? În condiţiile păcii, prin Tratatul de la Trianon, plebiscitul, cu gând de revizuire, nu a fost prevăzut! Aşadar, „voinţa Ardealului este clară", de când „românii, de mult timp oprimaţi, au arătat limpede că vor să se unească cu fraţii lor. Ce altă «consultare» vor ungurii, decât măreaţa Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a decretat spontan încorporarea necondiţionată şi liber consfinţită a Ardealului la România"? Aşa că „voinţa de transfer" a unor minţi bolnave este absurdă şi stupidă. Iluzia deşartă, infiltrată de revizionism în masele maghiare, jertfele pe altarul ambiţiilor inutile, într-o Românie cu o soartă comună, ameninţă chiar fiinţa celor care toarnă gaz pe foc.

Invocarea supremaţiei numerice, în scopul revizuirii - preciza Corneliu Coposu -, s-a dovedit şi ea falimentară şi aberantă. Se afirmă că, după Primul Război Mondial, li s-au luat ungurilor două treimi din teritoriu şi 63 la sută din populaţie. „Pentru a distruge o Ungarie, cu 55% unguri - ziceau ei -, s-a dat României un teritoriu în care românii sunt doar în proporţie de 53% (....). România stăpâneşte 1.665.000 de unguri (...) şi este o alcătuire artificială, care trebuie despuiată de Ardeal".

Aşa se face că, plângându-se mereu cu lacrimi de crocodil pe la curţile occidentale, ungurii au „suprasaturat Europa şi lumea întreagă cu lamentările îndoliate ale propagandei revizioniste", iar lipsa de reacţie a noastră, a românilor, i-a încurajat, i-a obrăznicit, le-a asigurat prieteni. Care erau „cele patru milioane ale maghiarilor robiţi"? Conform buletinelor statistice maghiare, în ciuda maghiarizărilor forţate, a situaţiilor statistice falsificate dintr-un condei, în 1910, în întreaga monarhie erau 10.050.575 de unguri, din care 7.415.431 se aflau în patria lor. Deci, peste graniţele Ungariei, de după 1918, au mai rămas doar peste 2.535.144 de unguri. Aşadar, nu patru milioane! La năruirea „legendei" a contribuit şi concluzia dr. W. Winkler, care preciza: „România nu are teritorii maghiare." Aşadar, „drepturile noastre - spunea Corneliu Coposu -, nu numai că sunt înlăuntrul actualelor frontiere, dar trec şi peste ele". Tocmai de aceea, prin brutala acţiune de maghiarizare forţată, întreprinsă mereu de guvernele şovine de la Budapesta, în unele zone româneşti din interiorul fostei Ungarii, ei urmăreau un scop precis: întreruperea continuităţii noastre geografice şi lingvistice!

Deşi „naţiune distinctă şi diferită de naţiunea maghiară, propriu-zisă", secuii au fost mereu atraşi şi amăgiţi în urzelile şi socotelile Ungariei. „Popor aparte", secuii deveneau, ori de câte ori Ungaria avea nevoie de prezenţa lor - ca şi azi! -, „fraţi în robie străină", „fraţii grăniceri de la Răsărit". Să nu mai vorbim că, în goană după a „fabrica" unguri, conform documentelor oficiale de la Budapesta, cei 500.000 de evrei din Ungaria au ajuns, peste noapte, „unguri de vază". Aşa se face că, după 1918, prin însumarea cifrelor, conform recensământului din 1930, în Ardeal trăiau 786.800 de unguri şi 565.200 de secui! Deci, total -1.352.000! Aici este necesară o precizare: proporţia numerică a ungurilor din Transilvania - preciza Corneliu Coposu - trebuie aşezată sub semnul statisticilor falsificate şi al exagerărilor. După recensământul oficial maghiar din 1840, Transilvania avea 1.694.239 de locuitori - din care unguri 474.451. În anul 1880, după Keleti Károly (în „Magyarország statisztikájó"), în Transilvania, 1.184.883 erau români, maghiari - 630.477 (inclusiv, şvabii maghiarizaţi şi evreii). Plus alte minorităţi. În anul 1910, erau 2.702.599 de români, 1.136.375 - unguri şi secui. În anul 1919 şi pe vremea când se încheia Tratatul de la Trianon, Ardealul avea o populaţie de 5.114.121 de locuitori, din care români - 57,5 la sută, unguri şi secui - 25,7 la sută, germani - 10,45 la sută, evrei - 3,6 la sută, alte minorităţi. Aşa că avem toate motivele să ne întrebăm; care sunt drepturile ungurilor asupra Ardealului?

„Argumentul" existenţei Ungariei Milenare, ca motivaţie istorică revizionistă, care pretinde că aceasta a fost „un stat naţional unitar maghiar, care a stăpânit 1.000 de ani Ardealul", ceea ce i-ar acorda un „drept suveran" de stăpânire, alte teorii invocate prin cancelariile europene sunt lipsite de temei. Românii au un drept istoric asupra acestui pământ care le aparţine, stăpânit de o dăinuire neîntreruptă. Corneliu Coposu are temeiuri să susţină: ,,a) Ungaria n-a fost niciodată un stat unitar; b) n-a fost niciodată un stat naţional maghiar; c) n-a stăpânit, niciodată, pe dreptul şi cu dreptul, Ardealul!". Iar „înjghebarea artificială din centrul Europei, care se cheamă Ungaria veche, a fost, întotdeauna, o temniţă de naţionalităţi!". Ungaria a fost împărţită de patru ori, tot de atâtea ori pierzându-şi unitatea şi suveranitatea. Ea niciodată „nu a reuşit să-şi formeze o majoritate absolută în stat." Deci, n-a fost vreodată „stat naţional maghiar", „Ungaria Milenară" fiind „un vast conglomerat de naţionalităţi terorizate de minoritatea maghiară, veacuri de-a rândul." Ungurii au reuşit mereu „să crească" doar prin artificii statistice şi arhicunoscute exagerări ale naţiunii dominante. Ungaria, care se laudă cu o „stăpânire milenară, a stat sub turci, sub tătari şi sub germani". Transilvania avea voievozii ei de neam, cu „administraţie, justiţie, legislaţie şi armată proprii." „Transilvania era ţară deplin independentă, guvernată de principi suverani", iar naţiunea română a contestat vehement unirea Transilvaniei cu Ungaria, nerenunţând la autonomia Ardealului. Tot timpul, românii s-au opus unirii şi fuziunii cu Ungaria, şi la 15 mai 1848, la Blaj, şi pe timpul Revoluţiei de la 1848-1849. Au luptat pentru „zdrobirea puterii legilor, iar autonomia Ardealului s-a restabilit."

„Ungaria Milenară - scria Corneliu Coposu - este o himeră legendară", o „revoltătoare stare de injustiţie feudală", un anacronism „sub pecetea injustiţiei şi a nelegalităţii", „tradiţia invocată fiind sinonimă cu teroarea îndelung exercitată". Toate acestea au fost dovedite în anul 1865. Despre ce „drept câştigat" poate vorbi Ungaria, când „românii şi-au stabilit aşezarea în Transilvania cu multe veacuri înaintea celor trei naţiuni recepte"? „Mulţi şi multe au trecut peste noi" - spunea Simion Bărnuţiu. Neclintiţi am rămas aici, pe pământul strămoşesc, care a fost, este şi va fi al nostru. Şi aici vom rămâne veşnic. Pentru că, pe vremea în care cei care azi se laudă cu o „stăpânire milenară" rătăceau „prin stepele pustii dintre Volga şi Kama", „când popoarele, în istoria lor împotmolită la anul 896 - cum se exprima Corneliu Coposu -, căutau încă focul, noi aveam voievodate şi voievozi". „Noi stăpânim Ardealul - exclama Seniorul -, încă din vremurile cu piatră. În faţa trecutului nostru, care se pierde în neguri de basm, nu există drepturi câştigate. Nu stau în picioare «tradiţii» de o mie de ani. Noi suntem aici deodată cu vremea!" „În faţa atâtor provocări - scrie Corneliu Coposu - Ungaria ne cere pământul!". În faţa provocărilor şi a pretenţiilor de ieri şi de azi, vom recurge la răspunsul, plin de demnitate românească, dat cu 11 veacuri în urmă soliei trimise de regele Árpad, de neînfricatul Menumorut, voievodul valah peste ţinuturile dintre Tisa, Mureş şi Someş: „Iar noi, nici din dragoste, nici din frică, nu dăm din pământul nostru, nici măcar o palmă de loc!".

P.S. Scriind această carte, apărută în august 1940, cu doar câteva zile înainte de Diktatul de la Viena, peste ani, adică după 23 august 1944, Corneliu Coposu avea de suferit. Ridicând un colţ măcar din vălul uitării nemeritate care se aşază, în timp, peste oameni şi faptele lor, închinăm rândurile de mai sus memoriei Seniorului, ca o dreaptă recunoştinţă a noastră, a urmaşilor, pentru gândurile şi meritele sale de bun român şi mare patriot!

(Din cartea de publicistică, în curs de pregătire)

Lasă un comentariu