Până hăt - departe se dusese vestea asprimii cu care pedepsea Ţepeş-Vodă pe cei de rea-credinţă. Domnitorul era atât de temut, încât nimeni nu ar fi îndrăznit să-i calce porunca ori să se apuce de înşelătorii. Lângă un izvor cu apă limpede şi rece, Vlad Vodă a poruncit să se construiască o fântână în drumul călătorilor de pretutindeni. Trecea pe acolo mult popor de-al ţării şi de pe meleaguri străine şi toţi binecuvântau pe cel care făcuse fântâna lângă care puteau poposi. Iar dacă văzu voievodul că locul acela este într-adevăr în calea tuturor, şi-i pustiu în jur, încât cea mai apropiată aşezare omenească se afla peste două dealuri şi o râpă, a pus pe marginea fântânii o cană mare de aur, meşteşugit lucrată. Cine voia să-şi astâmpere setea şi oboseala drumului putea bea apă din fântână, cu cana aurită, apoi fiecare o punea la loc unde o găsise. Nimeni nu a îndrăznit să o ia de acolo. Cana cea de aur a trecut prin mii şi mii de mâini, i s-au tocit marginile, luciul i s-a întunecat, însă nimeni nu a luat-o cu sine, atât era de preţuită cinstea în Ţara Românească în timpul domniei lui Vlad Ţepeş, şi mult după moartea acestuia.
