Conform învăţăturii creştine, suferinţa cauzată de neştiinţă, boală, sărăcie, singurătate şi moarte este expresia condiţiei umane cauzate de starea de cădere în păcat, de înstrăinarea de Dumnezeu, de Izvorul Vieţii prin neascultarea lui Adam şi a urmaşilor lui. Durerea este rezultatul fiziologic al traumatizării proprii prin deviere de la drumul dat prin actul creaţiei, iar moartea este rezultatul depărtării de Dumnezeu. Coruptibilitatea firii omeneşti şi a persoanei, la fel ca şi moartea, nu sunt dorite de Dumnezeu, cu toate că uneori apar ca pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatul săvârşit, pentru călcarea Poruncilor. Dar aceste stări nu sunt menite să dureze veşnic. Durerea produsă de păcat este preschimbată de Dumnezeu prin lucrarea căinţei şi a pocăinţei (schimbarea lăuntrică, întoarcerea la Dumnezeu), în mijloace de biruire a păcatului. Şi moartea însăşi, prin Dumnezeu, este întoarsă împotriva stricăciunii şi a cauzei stricăciunii: păcatul, ca distrugere a lui pentru ca răul să nu fie veşnic, fără de moarte.
Referitor la religia iudaică, în primul rând putem spune că evreii s-au afirmat în lume ca un popor exclusiv monoteist. Dumnezeu este unul singur şi fără egal. Încă din momentul când îl cheamă pe Avram să iasă din Ur-ul Chaldeii, El îşi descoperă unicitatea Sa, într-o lume rătăcită spre politeism. Israel s-a bucurat de o graţie specială din partea lui Dumnezeu, fără ca prin aceasta celelalte popoare să fie excluse de la mântuire. Cu toată purtarea de grijă deosebită din partea lui Dumnezeu, totuşi poporul ales purta asupra lui povara cea grea a păcatului, conştiinţa vinovăţiei pentru harurile pierdute pe care, numai cu a lui putere, omul nu le mai putea recăpăta. Chiar în clipele cele mai tihnite ale vieţii poporului ales, omul purta în sine nostalgia paradisului pierdut. Prin căpătarea Legii de pe muntele Sinai, starea omului nu se putu remedia, căci abia acum conştiinţa păcatului deveni şi mai clară; abia acum omul văzu cât de slabăşi neputincioasă este natura sa, care este biruită de tentaţiile din afarăşi doborâtă de impulsiile din interior. Cu cât mai mare devenea conştiinţa şi simţământul vinovăţiei păcatului, cu atât mai puternic se simţea şi necesitatea scăpării de această stare, se simţea nevoia mântuirii. Sufletul uman dorea fierbinte un ajutor mai presus de om, care să-l izbăvească din moartea păcatului. Speranţa venirii unui Mântuitor a fost alimentată de Dumnezeu prin profeţiile mesianice presărate prin toate cărţile Vechiului Testament şi din ele putem să ne facem o idee despre ce avea să însemneze Mesia sau împărăţia cerului. Aşadar, la o privire atentă, constatăm că întreaga istorie a poporului evreu este presărată de multe şi mari încercări şi greutăţi venite asupra lor din cauza stării de păcătoşenie în care căzuse poporul ales. Însă ce este de semnalat aici este faptul că, în starea aceea de păcătoşenie şi de vinovăţie, a apărut în conştiinţa evreilor dorinţa după un răscumpărător care să-i ridice din negura păcatului, păcat care, iată, i-a provocat atâta suferinţă de-a lungul timpului.
Referitor la religia islamică, putem spune că, în cadrul învăţăturilor acestei religii, relaţia omului, credinciosului de rând, a musulmanului cu divinitatea (cu Allah), este una de supunere a omului faţă de divinitate, o relaţie în care Dumnezeu (Allah) dă poruncăşi credinciosul trebuie să o ducă la îndeplinire. În religia islamică se întâlneşte ideea de a provoca suferinţa, nu de a o asuma. În cadrul luptelor, disputelor purtate de musulmani, aceştia susţin că se luptă cu duşmanii lui Allah, care trebuie să sufere conform învăţăturilor religiei musulmane.
Aşadar, în contextul marilor religii ale lumii, se observă o diferenţă între modul în care este perceputăşi asumată suferinţa umană. Important este să se găsească modalităţile necesare prin care omul să se depărteze de starea de suferinţăşi să trăiască într-un mod plăcut, în armonie cu semenii, cu societatea din care face parte, precum şi cu lumea întreagă.
