La o cafea, despre una, despre alta - DESPRE TESTAMENTE, IUBIRE DE MOŞIE ŞI RESETARE

Acum 146 de ani, în 4 noiembrie 1869, Emanuil Gojdu îşi autentifica testamentul la Budapesta. În acest document, bravul român, care era numit încă din viaţă, „Meccena al spiritualităţii româneşti", îşi exprima voinţa de a se înfiinţa o „fundaţiune" care să-i poarte numele, şi care să ofere burse de studii românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria, „distinşi prin purtare bună şi prin talente". Iată o frumoasă mărturie de iubire şi de credinţă în Dumnezeu şi în naţiunea sa: „Ca fiu credincios al bisericii mele, laud Dumnezeirea, căci m-a crescut român; iubirea ce am către naţiunea mea neîncetat mă îmboldeşte a stârni în faptă ca încă şi după moarte să erump de sub gliile mormântului, spre a putea fi pururea în sânul naţiunii mele".

Ce s-a ales din Fundaţie, din menirea ei? De ce am nesocotit testamentul marelui român? De ce i-am ucis dreptul la nemurire? De ce i-am înstrăinat fapta? De ce fapta lui nu mai erumpe de sub gliile mormântului, spre a putea fi pururea în sânul naţiunii sale? De ce i-am risipit moştenirea materială şi financiară prin înstrăinare? De ce noi, românii, n-am ştiut (n-am vrut, nu ne-a interesat, sau au existat alte interese, străine de cele naţionale) să perpetuăm împlinirea testamentului marelui român, folosind uriaşa moştenire materială şi spirituală întru prosperitatea materială şi spirituală a naţiunii?

Întrebări care dor, întrebări ale căror răspunsuri sunt şi mai dureroase Şi iată, parcă să mai mângâie puţin amărăciunea întrebărilor şi răspunsurilor, vine vestea că zilele acestea testamentul „crăişorului munţilor", Avram Iancu, contemporan cu Emanoil Gojdu, a fost donat Statului de către Indrei Raţiu, fiul lui Ion Raţiu, candidatul la Preşedinţie în 1990, primul nostru profesor (emerit!) de democraţie, care, într-un interviu din timpul campaniei prezidenţiale preda românilor prima lecţie-definiţie a democraţiei: „voi lupta până la ultima mea picătură de sânge, pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine!"

De vineri, 6 noiembrie 2015, testamentul - manu propria - al lui Avram Iancu a intrat în custodia Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga" din Cluj-Napoca. A fost scris la Câmpeni, în 20 decembrie 1850, aşa cum este datat deasupra semnăturii, Avram Iancu, avocat.

Iată conţinutul testamentului: „Unicul dor a vieţii mele fiind a se vedea Naţiunea mea fericite, pentru care dupe puteri am şi lucrat pâne acuma, durere fără mult succesu, ba togmai acuma cu întristare ved, că speranţile mele şi jertfa aduse se prefăcu în nimica. Nu şciu câte zile mai pot avea; unu felu de presimţire îmi pare că mi-ar spune, că viitorul este ne sigur; voescu dară şi hotarât dispun, ca după mortea mea, toată averea mea mişcatore şi nemişcatore se treacă în folosul naţiunii, întru ajutor la infiinţiarea unei academii de drepturi, tare credind ca luptători cu arma legii, vor putea scoate drepturile naţiunei noi".

Biblioteca de la Cluj-Napoca va organiza o expoziţie în care testamentul va fi prezentat publicului, dar va fi şi digitalizat, spre a putea fi vizualizat de un număr mare de români, pe suport electronic.

Să sperăm că noi, românii, nu vom uita nici în literă şi nici în spirit, moştenirea din testamentul Crăişorului! Nu bogăţii, averi materiale, nu iubirea de moşii de proprietăţi, de terenuri, ci uriaşa avere a iubirii de moşie, nu în sensul ei... updatat, ci în înţelesul ei arhaic, dar nobil!

Da, aflarea testamentului lui Avram Iancu este o mângâiere, dar ea nu poate face uitată pierduta moştenire a lui Emanoil Gojdu, şi nici pierderea atâtor alte comori de patrimoniu cultural, istoric, de patrimoniu spiritual!

Din testamentul lui Emanoil Gojdu ne-a rămas moştenirea spirituală, pe cea materială, statul român „învrednicindu-se" s-o înstrăineze.

Cam aşa stau lucrurile cu o altă moştenire, domeniul de la Ciucea al lui Octavian Goga, donat Statului de văduva acestuia, Veturia Goga. Nu mai ştiu care este situaţia domeniului azi, dar ştiu că acum un an, prin decembrie, statul român pierduse procesul cu nişte moştenitori, strănepoţi de frate ai Veturiei Goga (născută Mureşan) care revendicau... moştenirea(!?).

Un mic „detaliu": domeniul de la Ciucea fusese cumpărat de Goga de la văduva poetului maghiar Ady Endre înainte de a se căsători cu Veturia Mureşan-Goga.

Statul ca statul, dar parcă nici noi, care, prin extensie, nu-i aşa, suntem statul, nu ne-nghesuim să respectăm, să iubim valori materiale şi imateriale ale culturii, istoriei românilor.

Înainte de a da cu piatra-n stat, să ne amintim doar de bucăţile de piatră cu înscrisuri în latină, dislocate din ruinele castrelor romane de-aici, din Ardeal, spre a ajunge „componente" ale coteţelor porcilor în bătăturile gospodarilor.

Că tot e pe buzele tuturor conceptul de resetare a clasei politice, mă număr printre cei care cred în necesitatea resetării, mai ales că acum, printre „mecanismele" de reglaj al derapajelor inerente

într-un sistem politic departe de a fi perfect (dar, vorba lui Churchill, „cel mai bun din câte s-au inventat până acum") a apărut şi societatea civilă.

„Prestaţia ei va fi (şi mai) eficientă doar în măsura în care va trece de la reacţii, impulsuri haotice, la un „limbaj" asumat, conştietizat, la organizare, etc. Nu spun că reacţia şi „revendicările" clamate pe străzile României nu sunt, în majoritatea covârşitoare a lor, necesare, dar nu cred în resetarea sistemului (numai) prin vocea străzii.

Mai mult, eu cred că resetarea priveşte nu numai clasa politică, ci şi societatea civilă! Ceea ce incriminează acum societatea civilă este şi rodul slăbiciunilor ei în faţa clasei politice, care n-a stat pe gânduri şi a speculat aceste slăbiciuni.

 

Lasă un comentariu