Suferinţa umană, din perspectivă islamică

Distribuie pe:

Mărturisirea religioasă islamică este, relativ, foarte scurtă: «Nu există altă divinitate decât Allah (La ilaha illa illah), iar Mahomed este profetul său (Muhammadu-r-rasul Illah)». În religia islamică relaţia om-divinitate, adică relaţia om-Allah, este o relaţie folosită în care divinitatea, adică Allah, porunceşte şi musulmanul, credinciosul de rând, se supune, adică trebuie să ducă la îndeplinire toate imperativele care i se impun.

Pentru Profetul islamului, folosirea violenţei, a asasinatului şi a războiului nu este cu nimic ilegală, cel puţin în anumite cazuri, împotriva necredincioşilor ostili şi a duşmanilor religiei revelate. Este mai ales cazul luptelor duse contra „pagânilor", politeiştii. Mai multe revelaţii coranice incită fără ocolişuri la aceste lupte împotriva „necredincioşilor", termen şi noţiune care pot primi o accepţiune destul de largă şi pot fi aplicate ereticilor sau creştinilor şi evreilor care refuză să se convertească sau să se supună dominaţiei islamice. O revelaţie coranică (Coran IV, 88-94) stabilea superioritatea credinciosului care luptă faţă de cel care nu luptă. Este vizată aici partida păgânilor, a „ipocriţilor", personaje care se declară credincioase, dar care continuă să trăiască în mijlocul triburilor lor arabe rămase politeiste, şi a căror atitudine este ambiguă. Dacă ei reprezintă un pericol pentru comunitate, trebuie omorâţi: „Dacă nu rămân neutri în ceea ce vă priveşte şi nu vă oferă pacea şi nu coboară mâinile, atunci înşfăcaţi-i şi omorâţi-i acolo unde îi găsiţi" (Coran IV, 91).

Riscul este mare, într-un asemenea caz, de a omorî credincioşi adevăraţi, greu de distins de precedenţii. Revelaţia prevede această eventualitate şi se ocupă de asta: dacă aceşti oameni au fost omorâţi din greşeală, va trebui atunci să fie plătit preţul sângelui şi să fie eliberat un sclav credincios. În schimb, dacă un om a omorât în mod voit un credincios pentru a pune stăpânire pe bunurile lui, divinitatea îl va pedepsi pentru totdeauna în infern, sau mai exact în gheena.

Acceptarea doctrinară a folosirii războiului este ilustrată încă de la începuturi prin doctrina martiriului. Fără îndoială, revelaţia coranică nu îndeamnă în mod explicit la martiriu, dar, încă de la primele confruntări armate, şi în continuare, subzistă ideea că musulmanul care luptă pentru cauza comunităţii credincioşilor în jihad va obţine recompensele cereşti şi că cei care îşi găsesc moartea acolo sunt martirii credinţei. Această suferinţă este, astfel, una asumată. Musulmanul consideră că nu el este cel care suferă, ci duşmanul său.

Mahomed nu stabilea nici o distincţie între acţiunea religioasă şi acţiunea politică sau militară. El este în acelaşi timp profet, conducător de război şi şef de stat, sau cel puţin de comunitate organizată printr-un ansamblu de legi, obiceiuri şi tradiţii, şi condus de un „guvern" al cărui cap este. Această fuziune totală a domeniilor politic şi religios înlătură orice obiecţie morală în ceea ce priveşte omorul săvârşit pentru cauza divinităţii. Acesta este unul din motivele pentru care Profetul nu manifestă nici o reţinere în ceea ce priveşte folosirea violenţei împotriva adversarilor săi, asimilaţi duşmanilor credinţei. El participă la mai multe lupte, cu arma în mână, şi conduce majoritatea acţiunilor militare purtate împotriva triburilor ostile evreieşti, creştine sau păgâne. El nu respinge nici practica asasinatului politic. Folosirea armelor pentru triumful islamului i se părea absolut legitimă, la fel cum i se părea şi prada ca premiu de război. Adesea, după victorie, din ordinul Profetului, războinicii săi omoară bărbaţi, iau femei şi copii ca sclavi şi-şi împart bunurile înfrânţilor; o revelaţie coranică vine chiar să stabilească regulile partajului prăzii. Războiul nu-i provoacă nici o problemă de conştiinţă Profetului; el nu ezită de altfel să promită recompense spirituale celor care se angajează în jihad, lupta armată împotriva necredincioşilor. Se vede clar, ideile de război sfânt şi de paradis promis celor care vor muri cu arma în mână sunt prezente în mod vădit încă de la începuturile islamismului.

Aşadar, în religia islamică predomină ideea de a provoca suferinţa, nu de a o asuma. În cadrul luptelor, disputelor purtate de musulmani, aceştia susţin că se luptă cu duşmanii lui Allah, care trebuie să sufere conform ideologiei musulmane. Astfel musulmanii îşi justifică ideea de crimă, de terorism.

 

Lasă un comentariu