IOAN ALEXANDRU S-A ÎNTORS ACASĂ

Am trecut de câteva ori prin Topa Mică, prin marginea sa nordică, pe unde şerpuieşte „drumul ţării" (Drumul Naţional E 81), surprins fiind, în goana maşinii, că nu mi se atrage atenţia că aici s-a născut poetul Ioan Alexandru. Ori că aici ar fi vreo Casă Memorială „Ioan Alexandru". Nici n-am mai putut să mă întreb de ce satul nu se numeşte „Ioan Alexandru", aşa cum Hordoul a devenit George Coşbuc, ori cum Prislopul a devenit Liviu Rebreanu!

M-am întrebat de ce Topa e... Mică, câtă vreme nu există şi... Topa... Mare!?! Sigur, Topa e... Mică. Câteva zeci de case, unele mai noi, altele amintind de satul de altădată, nici două sute cincizeci de suflete nemairămânând aici, după o existenţă ce datează, cel puţin atestat documentar, de la 1324. Şcoala începe să se părăginească şi ea, nemaifiind decât puţini copii în sat, care merg la şcoala din Sânpaul.

Am intrat în sat în miez de toamnă, nimerind pe o uliţă îngustă, de pământ, cu destule hârtoape, pe care de-abia încap două care, dar am făcut un tur pe toate uliţele satului, ca într-o întoarcere în timp, ieşind apoi din „labirint" pe drumeagul ce duce la biserică, pe una din culmile Topei.

De-acolo, în aerul ceţos al dimineţii, se zărea doar ideea unui sat. În jurul bisericii, în cimitir, multe cruci de lemn se fac încet, încet, una cu pământul, iar pe unele, de piatră, culcate la pământ, pâlcurile de iarbă au început să le îngroape.

Pe cele mai multe din crucile rămase în picioare, mai vechi sau mai noi, sunt nume de Şandor şi de Podoabă. Şi în sat, între cei care au rămas, sunt tot aşa, mai mult nume de Şandor şi Podoabă, ceilalţi au plecat în lumea largă, mai aproape sau mai departe, de-o vreme, să-şi caute un rost pe care nu-l mai găseau acasă.

De-ai lui Ioan Şandor nu mai sunt în sat. Nu mai e nici casa veche, cea în care s-a născut poetul Ioan Alexandru, de la numărul 30. Era o casă tradiţională, cu târnaţ în jurul ei, cu stâlpi de lemn, aş vrea să cred, pentru cu mai am pe cine să întreb, în romburi, ca-n „Coloana fără de sfârşit" brâncuşiană. Prin anii şaizeci ('55-'56), Ioan şi Valeria Şandor şi-au făcut o casă nouă, din cărămidă, cu acoperiş de ţiglă, iar gospodăria s-a întregit cu o bucătărie de vară, cu grajd, cu şură, acestea două din urmă fiind mistuite de două ori de flăcări.

Ion Şandor, care va deveni mai întâi Ion Alexandru şi apoi Ioan Alexandru, a locuit în această casă cât şi-a făcut aici şcoala, până la a merge la Liceul „Bariţiu" din Cluj, în 1958.

Născut în zi de praznic, Naşterea Mântuitorului, 25 decembrie 1941, Ioan Alexandru reuşeşte să înalţe prin scrisul său poezia religioasă românească până acolo unde nu o mai ridicase niciun poet până la el, nici după. Într-o îngemănare a credinţei cu iubirea de patrie, cea de pământ şi cea de cuvinte.

Cu siguranţă, înrâurirea părintelui Vasile Cosma din Topa Mică a fost decisivă, prin el descoperind copilul Ion atât literatura laică, cât şi cartea creştină.

„Era tare credincios, îşi aminteşte Augustin Câmpian (acum de 77 de ani - Ioan Alexandru ar fi împlinit 74!), vecinul de peste drum cu viitorul poet. Mergea des la biserică, era mereu în prejma părintelui Cosma. Era tare deştept. El s-a şi dus apoi la şcoli mari, la Cluj şi la Bucureşti. Dar când mai venea acasă, mergea la biserică şi ne vorbea. Odată l-am ascultat povestindu-ne cum o fost când s-o dus el prin pustie! Era tare bisericos."

Un portret al lui Paul Gherasim, reprodus în „Imnele Transilvaniei", Editura Cartea Românească 1986, tot aşa ni-l arată şi peste timp: o figură ascetică, într-o ipostază interiorizată, a smereniei.

De altfel, Ioan Alexandru şi-a manifestat cu îndrăzneală opţiunea religioasă, atât în ce scria cât şi cum se purta, în viaţa de toate zilele, dar şi ca universitar, la catedră, într-un stat ostil credinţei. Din acest punct de vedere, al afirmării continue a Logosului întrupat în Istorie, Petre Ţuţea îl pune alături de Nae Ionescu.

Iar în 21 decembrie 1989, cu o cruce de lemn în mână, Ioan Alexandru era în stradă printre cei plini de speranţă. Apoi, într-un moment al furiei populare oarbe, în 1991, Ioan Alexandru e cel care a dus Crucea în Parlamentul României, spre luare aminte şi îndreptare. „Noi vrem să fim un neam sfânt între neamurile pământului", le-a spus el atunci minerilor care au luat cu asalt clădirea din Dealul Mitropoliei.

Era fanatic/nebun în iubirea sa pentru Hristos. De altfel, a fost pe pragul preoţiei după terminarea şcolii generale, dar a ales, până la urmă, între seminar şi liceu, pe acesta din urmă, fără a pierde însă vreodată nostalgia preoţiei.

S-a prăpădit în 16 septembrie 2000, departe de ţară, la Bonn, dar, întorcându-se acasă, nu şi-a găsit locul, nici la Cimitirul Bellu, nici nu i-a fost depus măcar sicriul la Parlament, fusese doar parlamentar, nici la Casa Scriitorilor, fusese şi membru al Uniunii Scriitorilor.

În drum spre locul de veci, Mănăstirea Nicula, prin purtarea de grijă a Î.P.S. Andrei, a fost depus în Catedrala Unirii, ca o recunoaştere a idealurilor sale, a credinţei sale.

Cei din Topa Mică nu s-au putut niciodată împăca cu gândul că Ioan Alexandru nu s-a întors acasă, în pământul din care a plecat. În ultimul timp, an de an, ei merg la mormântul lui de la Mănăstirea Nicula, în frunte cu primarul Ovidiu Colceriu, şi participă la Colocviile de la Nicula, cu mic şi mare, copii şi bătrâni, ţărani din Topa atât de dragă poetului.

De curând, totuşi, Ioan Alexandru s-a întors acasă. Primarul Ovidiu Colceriu a cerut meşterului Vasile Condor să facă o replică a crucii de la mormântul de la Nicula, pe care tot el o realizase, din acelaşi material, dar mai bun cu ceva decât acela.

Dacă nu i s-a putut îngropa trupul la Topa Mică, în sfârşit, aici i-a fost îngropat sufletul, care, de altfel, i-a rămas mereu acolo. Iar crucea i-a fost aşezată lângă mormântul învăţătorului său iubit întru cele creştine, preotul protopop Vasile Cosma.

Rugăciunea acestei reîntoarceri acasă i-a rostit-o ÎPS Andrei, mitropolitul Clujului, alături de toţi cei peste şaizeci de preoţi din Protopopiatul Huedin şi de preoţi veniţi din alte părţi.

Dar nimeni nu e mai conştient aici, la Topa Mică, decât e primarul Sânpaulului, Ovidiu Colceriu, inginer de meserie, „nepreadus pe la bibliotecă", cum îi place să spună cu umor, dar iubitor de cultură şi crescut în respect pentru ea, că moştenirea numită Ioan Alexandru este fără de asemănare pentru ei, şi că celor din Topa Mică le revine şi datoria şi onoarea de a-l readuce pe Ioan Alexandru în orizontul de vizibilitate pe care îl merită, după ce s-au făcut unii critici literari că nu-l mai cunosc, iar manualele şcolare l-au uitat.

Poate că el ar trebui să reintre în manuale, în şcoli, în sufletele noastre prin biserică, pentru că întreaga lui poezie e un imn de credinţă şi iubire pentru Dumnezeu.

Primarul Ovidiu Colceriu e convins că trebuie să renască o casă a poetului la el acasă, în casa părintească, şi că îşi va asuma diligenţele pentru achiziţia acestei case şi amenajării ei ca spaţiu memorial. Îşi doreşte şi un Concurs Naţional de Creaţie Literară „Ioan Alexandru", a cărui primă ediţie să fie anul viitor 2016, în septembrie, luna în care Ioan Alexandru a plecat dintre noi. Un concurs care să-i cinstească memoria, să-i readucă în actualitate opera.

Şcolii din centrul de comună i s-a dat numele „Ioan Alexandru". Dar primarul îşi doreşte şi un bust Ioan Alexandru, căruia încă nu i-a găsit un loc potrivit, dar simte că e nevoie de aşa ceva în locurile natale ale poetului.

Ioan Alexandru a revenit în sfinţenia crucii, acasă. Rămâne ca şi opera lui să-şi găsească bună casă în inimile celor care cred ca şi Ioan Alexandru în şansele poeziei religioase. „Singurii poeţi care au rămas sunt poeţii creştini", spunea Ioan Alexandru în 1991. „Nemaivestind Învierea lui Christos, ce să mai vesteşti, ce să mai spui?"

 

Foto: Slujba de parastas şi de sfinţire a monumentului, oficiată de ÎPS Andrei, mitropolitul Clujului.

 

Lasă un comentariu