POSTUL, MIJLOC DE RENAŞTERE DUHOVNICEASCĂ

Postul Naşterii Domnului este binevenit şi foarte necesar, fiindcă pe de-o parte suntem obosiţi de mersul prin pustia acestei lumi, iar pe de altă parte suntem cuprinşi de dorul nepotolit de a ne curăţi întreaga noastră fiinţă, spre a-L primi pe Hristos în ieslea sufletelor noastre. Postul este adeseori un cuvânt destul de dificil pentru generaţia noastră din al cărei vocabular aproape că a fost scos sau cel mult a rămas ca o noţiune străină. Creştinii care îl desconsideră nu se feresc să afirme că postul nu s-ar mai potrivi omului de astăzi. Să ne gândim însă că străbunii noştri au postit, având credinţă tare şi fiind conştienţi de foloasele formidabile ale ascezei postului.

Ca toate ajunările şi abţinerile, postul este o expresie a credinţei active, dovada evlaviei şi convingerii creştine. Practica în sine a postului a devenit poruncă divină încă din Eden, găsindu-se înscrisă în descoperirea lui Dumnezeu.

S-a postit în Legea veche (Moise, Ilie, Daniel), iar Mântuitorul a confirmat postul prin Sine (Matei 4), fiind apoi continuat de către Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi, pustnici şi creştini de rând, el păstrându-se în aceeaşi formă generală până astăzi. Postul s-a născut, aşadar, odată cu Biserica creştină, care l-a recomandat comunităţilor creştine ca pe un exerciţiu de înfrânare a poftelor trupeşti şi mijloc de eliberare din cursele ispitelor.

Postul înseamnă reţinerea totală sau parţială de la anumite mâncăruri sau băuturi, pe un timp mai lung sau mai scurt. El nu este o practică învechită, ci se leagă fiinţial de noi, ne transfigurează şi ne ajută să ne întâlnim cu divinul, de care avem aşa mare nevoie. Postul adevărat dă sens vieţii noastre, ne sfinţeşte sufletele şi trupurile, făcându-ne în acest fel accesibile darurile lui Dumnezeu. Acest adevăr ni-l arată Sfânta Evanghelie unde citim despre proorociţa Ana care, prin post, s-a învrednicit să-L vadă pe Dumnezeul întrupat (Lc. 2, 37) şi despre Sfântul Ioan Botezătorul care, prin post, s-a învrednicit să fie un strălucit înaintemergător al lui Hristos-Domnul (Mc. 1, 6).

Postul creştin înfrumuseţează întreaga făptură a credinciosului. Înfăţişarea celui care posteşte are în ea ceva de venerat. Culoarea feţei sale e împodobită de o lumină tainică, iar comportarea lui este temperată şi plină de seriozitate şi evlavie. Această frumuseţe spirituală este o răsplată a luptei unui creştin, conştient că numai prin instruirea trupului poate să înflorească sufletul său. Necesitatea acestui efort o arată Sfântul Vasile cel Mare când spune că „sufletul şi trupul sunt ca doi adversari într-o luptă continuă. A slăbi pe unul înseamnă a întări pe celălalt. Dacă voim a spori energia sufletului, trebuie s-o micşorăm pe cea a trupului".

Se impune ca ceea ce este trupesc în fiinţa noastră să fie „răstignit", adică supus unei discipline spirituale. Trebuie să aplicăm pecetea dureroasă a crucii pe această carne care ne robeşte aşa de uşor, sub semnul dobitociei. O astfel de dezrobire o obţinem prin post. După cum unui cal nărăvaş îi punem în gură frâul ca să-l conducem uşor în direcţia dorită, tot aşa unui trup cuprins de poftele înjositoare îi aplicăm postul, ca să trăim în Hristos. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel zice: „Datori suntem, dar nu trupului ca să vieţuim după trup - că dacă vieţuiţi după trup, veţi muri; dar dacă prin Duhul ucideţi faptele trupului, veţi trăi" (Rom. 8, 12-13).

Lasă un comentariu