Credinţa - o şansă de îndreptare a societăţii

Ca act intelectual, credinţaeste adeziunea noastră liberă la cele descoperite de Dumnezeu sau la Revelaţia divină. Dar pentru mântuire, această credinţă nu-i suficientă, ci este necesară credinţa lucrătoare prin iubire. Această credinţă nu e numai un act de cunoaştere, ci este o manifestare integrală a sufletului omenesc. Astfel, ea include în sine şi iubirea şi nădejdea, deci angajează întreaga fiinţă a creştinului, cuprinzând în sine atât credinţa în opera mântuitoare a lui Iisus Hristos şi alipirea de ea, cât şi credinţa ca legătură personală cu Hristos, care duce la iubirea faţă de Hristos şi de opera Sa mântuitoare. Ea mai cuprinde încredinţarea şi nădejdea că vom primi cele făgăduite de Dumnezeu, şi, în sfârşit, manifestarea ei nu numai în gânduri şi dispoziţii virtuoase, ci îndeosebi în fapte bune, ca rezultate sau ca efecte ale credinţei lucrătoare prin iubire.

Credinţa nu-i altceva decât convingerea noastră întemeiată pe autoritatea celui care vorbeşte. Dacă această convingere se bazează pe autoritatea lui Dumnezeu se numeşte credinţă dumnezeiască care constă în primirea adevărului mântuitor descoperit prin Iisus Hristos. Credinţa noastră cuprinde devotamentul total şi întreg faţă de cuvântul lui Dumnezeu întrupat.

Toată credinţa se bazează pe primirea de către noi a tuturor adevărurilor pe care le avem prin descoperirea dumnezeiască mai presus de fire, în vederea mântuirii noastre, pe temeiul încrederii în Dumnezeu şi pe baza unei ,,vederi sufleteşti", adevăruri propuse de Biserică ca relevate de Dumnezeu. Putem zice că credinţa este o virtute suprafirească, prin care noi, sprijiniţi pe autoritatea lui Dumnezeu, credem tot ceea ce El ne-a descoperit şi ne propunem ca să credem prin mijlocirea Bisericii. Sf. Pavel ne spune că credinţa este ,,adeverirea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute" (Evrei 11,1).

Motivul credinţei noastre stă în faptul că Dumnezeu este cel care ne-a descoperit adevărurile pe care trebuie să le credem. De credinţă atârnă în cea mai mare parte valoarea şi rodul faptelor bune. Nu pot fi fapte bune cu adevărat vrednice pentru viaţa veşnică dacă nu sunt însoţite de credinţă sau dacă nu izvorăsc din ea. După cum o monedă - e asemănarea pe care o face Sf. Ioan Gură de Aur - care nu are pe ea stema ţării, oricât de preţios ar fi metalul din care a fost făcut, nu are curs şi nu se primeşte în comerţ, nu are valoare, tot aşa şi faptele noastre oricât de bune şi frumoase ar fi, dacă nu sunt însemnate cu semnul credinţei nu au valoare pentru mântuirea veşnică. Chiar dacă am săvârşit cele mai sfinte şi mai bune lucrări, fără credinţă suntem socotiţi morţi înaintea lui Dumnezeu. Credinţa noastră este asemenea unei lentile puternice care ajută ochiului nostru să distingă anumite obiecte foarte îndepărtate pe care cu ochiul liber nu le putem vedea. Aşa prin credinţă se ridică mintea noastră şi se pregăteşte spre a fi în stare să socotească ca adevărat tot ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu.

Din credinţă izvorăşte orice merit şi orice virtute în faţa lui Dumnezeu. De aceea zice Mântuitorul: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui" (Marcu 16,16). Credinţa noastră trebuie să fie întreagă, tare şi potrivită cu faptele noastre. Credinţa e întreagă când credem tot ce se cuprinde în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie şi tot ce ne învaţă Sf. Biserică. Nu putem fi credincioşi atunci când credem unele adevăruri, iar de altele ne îndoim. Unui ceas care merge foarte bine, dacă îi înlăturăm din mecanismul lui o singură rotiţă, fie cât de mică, ceasul se opreşte şi nu mai e bun de nimic. Aşa şi credinţa, când e întreagă, e bună şi valoroasă înaintea lui Dumnezeu, dar, dacă nu credem un singur adevăr oricât de mic, credinţa noastră nu are nici o valoare.

Credinţa noastră trebuie să fie tare, adică neîndoielnică şi ca o ancoră a sufletului nostru. Credinţa trebuie să fie potrivită cu faptele noastre. Credinţa este trunchiul cu ramurile, iar faptele sunt roadele. Nu ne putem socoti credincioşi dacă ne lipsesc faptele cele bune creştineşti. Nu putem zice că avem credinţă dacă nu ne rugăm, dacă nu ajutăm pe aproapele, nu iubim şi nu ajutăm Biserica şi Patria, împreună cu poporul din care facem parte. Nu putem zice că avem credinţă dacă nu ne supunem şi nu ascultăm de legile şi ocârmuitorii Ţării şi de ocârmuitorii şi legile Bisericii. Vorbind despre credinţă, vorbim despre temelia edificiului nostru spiritual. Dacă fundamentul e slab, toată casa se dărâmă. Dacă rădăcina e putredă, planta se ofileşte şi moare. Credinţa e asemenea ancorei corabiei, un sprijin puternic prin care creştinul rămâne mereu tare şi neschimbat în mijlocul furtunilor vieţii şi al erorilor de tot felul. Credinţa ne arată drumul pe care să-l facem pentru ajungerea fericirii noastre veşnice. Credinţa este sprijinul în luptele noastre sufleteşti împotriva păcatului şi în suferinţă. Credinţa este mijlocul cel mai puternic pentru a putea câştiga de la Dumnezeu orice dar. Credinţa e lumina minţii noastre. Credinţa e mângâierea supremă a inimii noastre, mai ales în durerile şi suferinţele noastre.

Să ne cercetăm pe noi înşine, fiindcă credinţa cea întreagă, credinţa cea tare şi îmbogăţită cu fapte bune este credinţa care îi place lui Dumnezeu, credinţa care ne îmbogăţeşte sufleteşte, e credinţa care ne sfinţeşte, ne înnobilează, ne mântuieşte şi ne dă pacea cu noi înşine şi cu semenii noştri. Cu adevărat putem zice că fără de credinţă nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu. Credinţa noastră ne învaţă să muncim cu drag şi să ţinem cu scumpătate la toate adevărurile descoperite nouă de Dumnezeu şi propuse de Biserică. Prin credinţă ne iubim poporul şi Patria, prin credinţă vom fi făcători a tot binele. Credinciosul care face toate acestea este bine plăcut lui Dumnezeu. Acolo unde va pătrunde harul lui Dumnezeu prin credinţă, acolo pătrunde şi adevărata dragoste şi nu-şi va mai afla loc nici pizma, nici iubirea de sine, nici răutatea, ci îşi va face loc duioasa mângâiere a Duhului Sfânt.

În concluzie, trebuie să spunem că e nevoie întâi să avem credinţă şi ea să se vadă din faptele noastre cele bune, şi să ştim că acestei credinţe şi faptelor noastre Dumnezeu le răspunde întotdeauna. În al doilea rând, să fim oameni nu numai pentru noi, ci şi pentru cei din jurul nostru, pentru societatea în care trăim.

Lasă un comentariu