Influenţa veche greacă

Am considerat necesar să insist asupra adstratului din limba greacă, dată fiind importanţa culturală a acestei forme (idiom) de exprimare într-o epocă la care ne raportăm (secolele X-XII). Se pune firesc întrebarea: ce ne-ar interesa o perioadă atât de îndepărtată şi mai ales limba altor popoare care au influenţat (dar nu în esenţa ei) limba română comună, care era formată deja în secolul al VIII-lea?! Dar, limba română (ca parte esenţială a definirii fiinţei noastre naţionale) s-a format şi a evoluat într-un context european şi chiar mai amplu, ţinând seama de unele popoare care au migrat din Asia. Amintind de contexte istorice (deci şi ale limbii) am întâlnit sesizarea de către unii cercetători a prezenţei în epocă a bilingvismului (termen folosit şi la slavişti) latino-grec. Un lingvist francez îl aminteşte pe poetul comic latin Plautus, care în jocurile sale de cuvinte folosea termeni greceşti „care erau înţeleşi şi de publicul umil al Romei."

Un alt poet satiric latin, Iuvenalis, consemnează că „participanţii" la „cina" lui Trimalchio (medici, filosofi, actori, muzicieni şi chiar preoţi) conversau în limba greacă.

Ne întrebăm, cum este şi firesc, ce importanţă ar avea acest „bilingvism" asupra limbii noastre române?! Ar însemna că vorbitorii de la nord de Dunăre şi „muntele cel mare - Carpaţii" au preluat din limba latină un număr mult mai mare de cuvinte greceşti.

În cercetările lingvistice, problema adstratului (deci a influenţelor) a creat multe controverse. Multe exagerări au fost şi în ce priveşte influenţa slavă. Limba slavonă devine limba oficială în Sclavonia (cum era numită Muntenia) prin secolele al X-lea şi al XI-lea. Vom aminti desigur şi unele exagerări privind folosirea limbii române în Transilvania.

Problema adstratului este una spinoasă şi de cele mai multe ori dureroasă. Trecerea (că a fost doar o trecere!) a unor popoare migratoare peste teritoriul locuit de români a avut şi urmări pozitive şi multe urmări negative: „Ca trestia ne-am îndoit în vânt, dar nu ne-am rupt" pentru că „libertatea ţării noastre cu nimenea n-o împărţim". Dar uneori „trecerea" a durat secole şi atunci influenţele au fost mai evidente.

Ne întoarcem la elementele greceşti. Constatăm şi unele forme duble (dublete) delphinus (popular) delphis, -inis (formă în latină, de declinarea a III-a imparisilabică; olifantus (popular) şi forma literară: elephans,-ntis.

Stratul cel mai vechi de cuvinte greceşti îl constituie cel care cuprinde termeni marinăreşti („ei făceau comerţ pe mare"). Am ales termenii potriviţi pentru înţelegerea sensului: ancoră, nauta, remulcum (remorcă), barca. O parte din termeni denumesc peşti: scomber (scrumbie), thunnsus (ton).

Istoria limbii române, coordonator Al. Rosetti, prezintă termeni proveniţi din greacă în latină şi moşteniţi (aflaţi în stratul limbii române) amphora, agora (piaţă publică în oraşele Greciei unde se aflau principalele instituţii şi se ţineau adunările publice), demos (în Grecia antică); denumire dată păturilor de oamenii liberi dintr-un oraş, cu drepturi politice depline (cuvinte derivate: democrat, democratiza, democraţie), mitra („El pe capu-i poartă mitră" - Mihai Eminescu), matimă (lecţie pentru elevi), marmor (marmoră), glaucuma (albeaţă la ochi) etc.

Peste 30 de cuvinte de origine greacă, întâlnim în limbile romanice, în vocabularul creştin, care cuprinde şi cuvintele: angelus, apostolus, clericus, eclesia, monachus, parochia, psalmus etc. În limba greacă

şi-a exprimat durerea Stavrinos, vistiernicul celui care a realizat pentru prima oară unirea tuturor românilor. Poemul „Povestea preafrumoasă a lui Mihai Viteazul" este rodul imaginaţiei unui grec, închis la Bistriţa.

Lasă un comentariu