Într-o zi de toamnă târzie şi caldă, un suflet de truditor s-a dus să caute „rumâni" prin ceruri. Lacrimile au mijit în ochii mei aflând că Nenea Iuga nu mai este. Mă obişnuisem să îl văd pe coama dealului de lângă grădina mea, păzind caprele nărăvaşe. „Să trăieşti, Nenea Iuga", îi strigam peste gard. Neauzind prea bine, ridica mâna dreaptă şi o flutura, însoţindu-şi gestul cu o mormăială sonoră „Da, da". În ultimul timp, pe nenea Iuga îl bătea gândul să se mute la bloc. Nu mai avea putere să ducă în spate o gospodărie. „Mi-i greu, tu, copilă!" Nu-l vedeam pe Nenea Iuga într-un apartament, într-o cutie de chibrite, cum îi spunea el oricărui spaţiu închis. Nenea Iuga era omul mereu pe drumuri. Ba era în ograda lui, ba în ograda lui Ioşca-Baci, un alt vecin, ba aşezat pe un scăunel - trepied în mijlocul turmei de capre. Era născut în aceeaşi zi cu fetiţa mea cea mică, pe 12 mai, şi tare îi mai plăcea să o urmărească cu toiagul noduros ridicat, strigând după ea „Ce mai faci, rumâne? Nu vrei să te iau la mine?" Râdea la copiii care se împrăştiau ca potârnichile când îl vedeau şi începeau să strige „Nenea Iuga, nu mă prinzi!" Răspundea fluturând mâna „Da, da". Copiii erau „rumâni", noi eram „rumâni" şi tare îi mai plăcea să repete acest cuvânt. „Ce mai fac rumânii?" sau „Unde-s rumânii, de ce ai venit fără ei?", mă întreba de câte ori mă vedea fără fetiţele mele.
Plâng caprele după tine, Nenea Iuga, pădurea lăcrimează în spatele casei tale şi dealurile sunt mai pustii fără scăunelul tău cu trei picioare. Dea Domnul să găseşti ceva „rumâni" printre stele, ca să-i zburătăceşti pe toţi aşa cum ai făcut cu copiii mei. Noi îţi aprindem aici câte o lumânare şi ne rugăm să odihneşti în pace, că ai trudit destul în viaţă. Rămas bun, „rumâne"!
