Învăţăturile unui „principe artist şi filosof, Domnul Neagoe Basarab, către fiul său Teodosie"

Neagoe Basarab, Domn al Ţării Româneşti între anii 1512-1521, destoinic în lupte, „om cu multă evlavie, către cele sfinte, ne-a lăsat cartea voievodală, scrisă pe slavoneşte, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab Voievod către fiul său Teodosie Voievoda". Preacinstitul şi blagoslovitul domn a lăsat după el fapte smerite, a ridicat biserici şi mănăstiri, cum este cea de la Argeş, târnosită la 17 august 1517, dărnicia lui simţindu-se de la Sfântul Munte, până prin Macedonia, Grecia, Ierusalim, Sinai, Constantinopol.

„Bun mânuitor al condeiului, precum şi un alt domn (Petru Cercel (Petru III), cel cu o foarte scurtă domnie), a scris acele preafrumoase învăţături pentru fiul său Teodosie şi cuvântări pline de jale la moartea feciorilor lui", „neamul său fiind plin de durere, murindu-i copiii prea de timpuriu", în anul 1512 tipărind şi o Evanghelie în limba slavonă. „Bine ar fi să cunoască toţi cei care trăiesc pe acest colţ de pământ (…) gândul şi slova acestui nepreţuit şi credincios Domn, pentru că multe daruri şi cărări netede vor aduce sufletului". Este o trimitere la „învăţături". În cartea tipărită la tiparniţele lui, de la Vălenii de Munte, cuprinzând doar câteva părţi, istoricul Nicolae Iorga spunea: „Pentru că nu este sfat şi învăţătură bună, care să nu dea floare şi rod inimii, atunci când sufletul se răsuceşte dornic spre ea, aşa după cum floarea câmpului se răsuceşte spre seninul soarelui…"

Învăţăturile Domnului Ţării Româneşti, Neagoe Basarab, cuprind „multe şi bogate lucruri (…) folositoare de suflet şi vrednice de cinste şi pohvală", începând cu „cinstirea icoanelor". „Fătul meu Teodosie, şi vouă cinstiţilor şi dulcilor mei domni, care veţi fi în urma noastră, domni şi biruitori ţării acesteia - îşi începe domnul Neagoe Basarab învăţăturile -, aşa vă învăţ: întâi să cinstiţi cinstitele şi sfintele icoane, pentru că icoanele cu adevărat sunt semnul şi chipul Domnului nostru Iisus Hristos şi pecetea lui". Încă una din dovezile credinţei unui neam născut creştin, primul în această Europă, prin Apostolul Andrei. „Cum ne depărtăm de Împărăţia cerului, şi, în locul feţei sale celei dulci, ne dete faţa Satanei, cea groaznică şi întunecată - continuă Domnul -, în loc de hrana Raiului ne-a dat muncile cele de veci, iar în locul Împărăţiei cerului ne-a dat adâncul şi temniţele Iadului, de unde nu mai avem nădejde să ne mai izbăvim niciodată". Adresându-se Preacuratei, născătoarei de Dumnezeu, ajutoarea tuturor oamenilor, cuvintele Domnitorului parcă îmbracă haina poeziei: „Tu eşti singură via cea adevărată, care ai făcut nouă strugurul cel copt, din care a curs, nouă tuturor, băutura spăseniei, care este mai dulce decât mierea şi fagurul". Doamna şi Stăpâna noastră, „lumina cea înţelegătoare a toată lumea" să se roage „în slujbă cu cântări".

„Pentru aceea - scrie Neagoe Basarab în învăţăturile lui -, să avem curăţie şi dragoste, smerenie şi răbdare, şi, mai vârtos de toate, cuvinte bune, şi dulci, şi plecate, ca să nu iasă, niciodată, mila Lui dintre voi (…) De nu era Dumnezeu, cine întuneca soarele când era El pe cruce? (…) Dacă nu fu om, ale cui palme şi talpe le pătrunseră cu piroane de fier? (…) Dacă nu fu om, Toma ale cui rane de cuie şi de suliţă pipăi?" Aşadar, „gurile ereticilor, cele mincinoase şi bârfitoare, să se astupe." Deoarece, „cum nu pot face mărăcinii măsline, aşa nici omul nu poate cerca, şi cele cereşti, şi cele pământeşti. Precum zice Dumnezeu: «Nimeni nu va putea sluji, şi lui Dumnezeu, şi Mamonului»". Şirul îndemnurilor, a învăţăturilor, a sfaturilor folositoare continuă, cu referire la lăcomie, la poftă omenească, cu grijă şi pentru iubirea aproapelui, îndemnându-şi fiul: „Urăşte pofta bucatelor, ca să nu te înconjoare, cumva, patimile Amalicului. Fii treaz în rugăciuni, ca nu cumva să te mănânce hiara (…) Iubeşte săracii, ca să fii miluit (…) Adu-ţi aminte, adeseori, de moartea ta, şi nu vei greşi lui Dumnezeu. Adu-ţi aminte de Împărăţia cerului, ca să te ducă către dânsa pofta ei". Un gând voievodal, domnesc, despre noi, cei atât de mici şi cu scurtă şedere pe acest pământ, secundele de pământ, firişoarele de nisip care suntem în trecerea noastră.

Domnul Ţării Româneşti îşi continuă învăţăturile către fiul lui Teodosie: „Săturarea somnului face învierşunare poftelor, iar privegherea este spăşenia sufletului (…) Somnul cel mult îngraşă gândul, iar privegherea îl subţie. Iar vorbele cele multe aţâţă urgie şi mânie". Despre trufie şi aroganţă, Domnul are următoarele sfaturi: „Şi cum se înfăşoară volbura sau curpenul de viţă şi pierde roada ei, aşa, fiul meu, pierd trufia şi mândreţele roada Împăratului sau Domnului. Plecăciunea cea înţeleaptă este, mai întâi de toate, bunătăţile şi zădărârea tuturor patimilor, este mâncarea cea peste sătul (…) Păzeşte-ţi ochii, şi inima ta nu va vedea cele rele (…) Fereşte-ţi auzul, ca nu cumva să câştigi sămânţa rea. Fugi de mincinosul şi vicleanul Diavol (…) Lucrează cu mâinile tale, ca să afle săracii pâinea ta. Că şederea fără de lucru face moarte sufletului (…) Aceestea toate le socoteşte şi le gândeşte şi cu cele bune te îngrădeşte, iar cele rele tu le leapădă (…) Nu strângeţi aur, nici argint (…) Daţi milostenie şi vă câştigaţi în cer comoară netrecătoare".

Un loc aparte al învăţăturilor către iubitul său cocon, către toţi fii, constă în cinstirea celor care slujesc cu dreptate. „Întâi se cade să aveţi credinţă, dragoste şi nădejde către Dumnezeu, că dragostea este şi mai mare decât toate." Gând înflorit întru omenesc, ca osteneală a omului pe acest pământ. „Deci, acea osteneală a mea, şi grădină, şi acele creşteri ce le apăraiu crescuseră frumoase şi înfloriră şi eu tot supt umbra lor şi a florilor lor m-am răcorit, iar ochii mei se râvneau de roua şi de veselia florilor lor, şi nu numai ce mă veselea cu veselii şi mă bucurau, ci încă erau bucuroşi pentru mine, şi capetele să şi le puie, şi sângele să şi-l verse toţi". Superb poem în proză, care ar putea stârni invidia unor versificatori de ocazie, de azi! Păcat ar fi, zice Domnul ca „să rămâie acea grădină desgrădită şi ca o pustie". Apoi continuă: „Iar acum, fătul meu, eu te las să fii gard grădinii mele şi să o păzeşti, cum o am păzit şi eu; că dacă o vei păzi, vei fi gard, ca zidul de piatră, cum am fost şi eu (…) Iar de vă va invita cineva să intraţi în zidurile lui Dumnezeu şi în grădina mea cu securea, făr' de porunca lui Dumnezeu, atunci voi aveţi să daţi seama înaintea Domnului nostru Iisus Hristos (…) Aşa, fătul meu, slugile tale, care-ţi vor greşi, nu le tăia pentru cuvintele oamenilor, nici le băga în foc, ci le iartă greşeala, măcar de ţi-ar fi greşit".

O altă parte a învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul Teodosie şi coconii săi, se referă la aşezarea boierilor în funcţii: „Iată, fii mei şi aleşii Lui Dumnezeu şi unşii Lui, cât mă putui pricepe, vă învăţ şi de aceasta: cum şi în ce chip se cade Domnului să-şi tocmească boierii (…) Când veţi vrea să puneţi boieri, nu se cade să căutaţi, căci vă vor fi rudenii, şi pentru aceasta să-i puneţi, că aceea este făţărnicie (…) Şi, de va fi mai harnic unul din cei săraci decât unul din feciorii de boier sau decât o rudă de-ale voastre, voi să nu daţi acelora cinstea şi boieria în făţărnicie, ci să o daţi aceluia mai sărac, dacă este vrednic şi harnic şi-şi va păzi datoria mai cu cinste decât boierul (…) Când vei boieri omul şi-l vei pune sau nu la cinste mare sau la mai mică, să nu te grăbeşti să-l pui îndată (…), şi dacă îl vei pune, iar nu te grăbi (…) Iar, de va fi cineva vrednic şi harnic de cinstea lui şi-l va pârî cineva la tine, tu niciodată să nu te grăbeşti să-l scoţi din cinste."

Interesante sfaturi către fiul său Teodosie Basarab sunt şi cele referitoare la soli sau în caz de război: „Fătul meu, şi voi, alţi Domni şi fraţi (…), vă sfătuiesc cum se cade a-i cinsti, când vor veni la sfat şi vor fi oameni mari (…), să fie mai bine numele bun decât avuţia cea multă (…) Cuvântul este ca vântul: dacă iese din gură, nici într-un chip nu-l mai poţi opri, şi măcar de te-ai căi, şi ziua, şi noaptea, nimic nu vei folosi (…) Iar cei ce n-au proslăvit pe Dumnezeu, făr' de veste va veni spre dânşii mânia lui Dumnezeu şi li se luară toate bunătăţile din mâinile lor şi se lipsiră, şi de împărăţia aceasta pământească, şi de cea cerească, şi nimic nu se alese de dânşii (…) Drept aceea, fraţilor, şi tu, fătul meu, eu, cât am putut, m-am nevoit de v-am adus aminte - poate că şi nouă numai atâta pricepere ne-a dat dumnezeu -, iar pe voi să vă înveţe Dumnezeu, să nu ştiţi numai acestea ce v-am spus eu, ci mai multe şi mai înţelepte (…) Pentru aceea, şi mie mi s-a părut că va fi a vă sfătui acestea bine, iar pe voi cum vă va duce gândul şi firea că va fi mai bine, aşa veţi face (…) Deci, de vor veni asupra voastră vrăjmaşii voştri şi veţi vedea că sunt cu putere mai mare decât voi, iar prietenicii voştri vă vor îndemna să mergeţi asupra lor făr' de vreme sau vă vor speria ca să ieşiţi din ţara voastră, să pribegiţi, să nu credeţi pe acei prieteni şi îndemnători ai voştri, că nu vă voiesc binele, că eu am fost pribeag, şi de aceea vă spui că este trai şi hrană cu nevoie pribegia. Pentru aceea să nu faci aşa, că mai bună este moartea cu cinste, decât viaţa cu amar şi cu ocară. Nu fiveţi ca pasărea aceea ce se cheamă cuc, care-şi dă ouăle de le clocesc alte păsări şi-i scot puii, ci fiţi ca şoimul şi vă păziţi cuibul vostru. Că şoimul, fiii mei, are altă pildă şi are inimă vitează şi bărbată întru sine, şi multe păsări oblăduieşte şi biruieşte şi nici de una nu-i este frică, nici se teme (…) Aşa şi voi, fraţilor, sunteţi ca şoimul, cu multe biruinţe şi cu vânatul în mâinile voastre, adică avuţia (…) Deci, de veţi vedea pe niscare limbi păgâne să se pornească asupra voastră, cu oşti grele şi cu putere mare (…), voi nu vă temeţi de dânşii, nici de oştile lor cele mari, ci luaţi pe Dumnezeu ajutor în mâinile voastre (…), îmbrăcându-te în dragostea lui Dumnezeu ca într-o platoşă (…) Cel ce se va smeri se va înălţa, iar cel ce se va înălţa se va smeri (…) Iar de vor fi mulţi, nimic să nu te înfricoşeze, nici să te îndoieşti, că omul viteaz şi războinic nu se sperie de oamenii cei mulţi, ci, cum risipeşte un leu o cireadă de cerbi şi cum omoară un lup o turmă de oi, cât de mare, aşa şi omul viteaz, şi bărbat, şi hărbor nu se înfricoşează de oameni mulţi. Că omului viteaz toţi oamenii îi sunt într-ajutor, iar omului fricos toţi oamenii îi sunt duşmani, şi încă şi de ai săi este gonit, şi batjocorit, şi hulit. Şi de aceasta, fătul meu, încă te învăţ: să nu umbli cu oamenii cei fricoşi, ca să nu cumva să pierzi cinstea mea şi moşia ta, că din moarte nimeni nu te va putea izbăvi, fără numai unul Dumnezeu (…) Pentru aceea te învăţ, fătul meu: întâi frica lui Dumnezeu să nu iasă, niciodată, din inima ta, nici să o uiţi, că frica lui Dumnezeu este mumă şi îndreptare tuturor bunătăţilor (…) Să stai unde îţi este locul şi rândul (…) Iar de vor pieri vreunii din boierii într-acea slujbă a ta, care şi-au vărsat sângele lor pentru tine, înaintea ta, tu să te nevoieşti şi să te sileşti pentru sufletele lor la sfintele biserici (…), că toată cinstea ta de la Dumnezeu îţi este."

Sfaturile, îndemnurile înţelepte continuă: „Fă, fiule, cele ce-ţi voi porunci eu (…), pentru al tău prieten, prieten fii, neslăbindu-l (…) Nu da somn ochilor, nici adormitare genelor tale (…) Pasă către furnică, o lenevosule, şi, văzând, râvneşte căilor ei, ea (…) găteşte, în vară, hrană şi multă gătire face în vremea secerişului. Sau pasă către albină şi vezi cât de lucrătoare este şi câtă lucrare scumpă face (…) Când te vei scula din somn (…) va veni ţie sărăcia, ca un râu călător, şi meseratatea, ca un bun alergător. Iar de nu vei fi lenevos, va veni, ca izvorul, secerişul tău (…) Cu inima cea răzvrătită cugetă cele rele, în toată vremea (…), iar „Ochiul dosăditorului, limba nedreaptă, mâinile ce varsă sânge drept, şi inima ce cugetă cugete rele, şi picioarele ce se pripesc a face rău, pierde-se-vor!".

Acestea sunt doar o părticică din învăţăturile către fiul său Teodosie, ale domnului Neagoe Basarab, considerat de Bogdan Petriceicu Haşdeu, „acest Marc-Aureliu al Ţării Româneşti, principe artist şi filosof, care ne face a privi cu uimire, ca o epocă excepţională de pace şi cultură în mijlocul unei întunecoase furtuni de mai mulţi secoli, scurtul interval dintre anii 1512-1521." Îndemnuri, sfaturi înţelepte şi învăţături pentru iubirea cea de Dumnezeu, ca neam credincios, creştini în biserica Neamului, mama noastră a tuturor, cum spunea Eminescu, în care ne aflăm regăsirea, reculegerea şi liniştea în rugăciune şi căinţă. Îndemn domnesc pentru grija şi păstrarea numelui bun, îndemn la patriotism, la iubirea cea de glie, de vatră strămoşească. Îndemn la ocuparea „locului şi a rândului", conform meritelor, a acelei meritocraţii, nu printr-o făţărnicie a înălţării în înaltelor demnităţi a rudelor şi a prietenilor.

Ne adresăm, prin aceste rânduri, nu tinerilor, beizadelele de azi, odraslele noilor ciocoi, din versurile tăioase ale lui Eminescu: „Ai noştri tineri la Paris învaţă / la gât cravatei cum se leagă nodul, / Ş-apoi vin de fericesc norodul / Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă //…// Ş-aceste mărfuri fade, uşurele, / Ce au uitat pân' şi a noastră limbă / Pretind a fi pe cerul ţării stele", nu celor care, ca fii cu bani mulţi, „fac din noapte ziuă şi-a zilei ochi închid" pe la Paris, Berlin, Roma, Viena, Londra, Tokyo, Washington, ci la tinerii serioşi, care, după studiile în străinătate, precum cei din generaţia paşoptistă, se vor întoarce să fie folositori ţării care i-a dat lumii! Acei tineri care şi-au ales, ca model, generaţia Primului Război Mondial, cea care a făurit, la 1 Decembrie 1918, şi România Mare, luptătorii din cel de Al Doilea Război Mondial, pe frontul de Răsărit, apoi pe cel de Apus, de la Odessa, în Stepa Calmucă, la Cotul Donului-Stalingrad, la Oarba de Mureş, pentru ca ţara să rămână întreagă. Din păcate, unii tineri de azi, prin Italia, Spania, Anglia, Japonia, Suedia, America, nu mai sunt cu gândul la o Românie Mare, ci la o România Mică, făcându-se că ei nici n-au auzit acele cuvinte înţelepte ale fostului preşedinte american J.F. Kennedy: „Înainte de a întreba ce a făcut ţara pentru tine, întreabă-te ce ai făcut tu pentru ţară!".

Fără repere şi modele în timp, se ajunge la slăbirea conştiinţei naţionale! Ei, tinerii, sunt mândria şi speranţa unui neam! Ei sunt chemaţi, de o datorie sacră, să salveze şi să înalţe România de mâine! De ei, de pregătirea lor, a celor serioşi, cu acel adevărat cult al muncii, chemaţi să ia povara din spatele nostru, al celor care am înălţat această Românie, depinde Învierea naţională, la acea chemare a murmurului obârşiilor, însoţiţi de sentimentul destinului românesc. Şi să nu se uite acel gând blagian: „De câte ori călcăm pe pământ, pământul ne sărută tălpile. E fericit că nu-l părăsim!".

Bine ar fi dacă azi, când ştim cum se ocupă funcţiile înalte, cei pe care nu-i nelinişteşte „sărăcia, ca un râu călător", şi-ar educa odraslele, aşa cum o făcea Domnul Ţării Româneşti, Neagoe Basarab, în spirit altruist, nealergători după averi, după bogăţie, în iubirea creştinească a aproapelui, învăţând de la furnică şi albină ce-i truda, să-şi apere, cum Domnul îşi îndemna fiul, glia strămoşească, bărbăţia şi vitejia străbunilor.

 

Lasă un comentariu