Dar numele...?

Motto: „Când s-a produs o înfrângere, steagul nu se predă, ci pânza lui se înfăşoară în jurul inimii." (Nicolae Iorga)

Pe când Callipides jubilează sub reflectoarele zilei cu interminabile replici din spectacolul discordiilor, deziluziilor, infatuărilor, şi când prostia vrea să aibă faeton de gală, plănuindu-şi „şeminee, galerie, statuete şi coloane", undeva, pe o punte a lumii, cineva îşi face semnul crucii, despovărat de vicleşuguri şi strâmbătăţi. Este, desigur, un alt personaj, opus lui Callipides, insistând, prin „cuvântarea minţii", la a găsi cale spre a nu-i fi inima prea sărbădă (v. expresia în publicistica lui Mihai Eminescu). E oloagă lumea, dar, „cuvântarea minţii" trebuie să-şi afle întemeieri viitoare; vorba scriitorului Romulus Guga, „Cum să cobori în teacă fără luptă?".

Cu personajul acesta, opus lui Callipides, fac parteneriat, asemănându-ne; CITITORI fiind, ai cărţilor importante (cărţile = acest fel de bine), prin care să ştim a desluşi adevăruri şi frumuseţi, căci a citi (se vorbeşte despre lectura exigentă, lectura reflexivă, lectura responsabilă etc.) înseamnă a înţelege, întemeia, a nădăjdui.

Pregătindu-mă să particip la Simpozionul „Nicolae Iorga" de la Casa Memorială „Avram Iancu" din Târgu-Mureş, iniţiativa culturală a distinsului profesor Mihai Monoranu, la împlinirea a 75 de ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga, citesc, în binefacerea singurătăţii mele, din cea mai vastă operă a culturii române, al cărei autor este cel numit de Xenopol „o minune de om, Nicolae Iorga". Într-un eseu de tinereţe, Mircea Eliade îl aşeza în galeria „oamenilor superiori". Pornind de la expresia lui Emerson, „oameni superiori", Mircea Eliade îi aprecia pe aceştia, implicit pe Nicolae Iorga, ca fiind culmi de cremene deasupra obişnuitului, a humei omeneşti, inspiraţi de un Duh Sfânt şi înzestraţi cu puteri nemăsurate. Viaţa lor e numai creaţie şi opera lor viaţă fără moarte. Nicolae Iorga, în spiritul acestui generic al amplitudinii creaţiei şi al operei nepieritoare, este ca o civilizaţie: „O civilizaţie: iată cine e Iorga". Eseul lui Mircea Eliade (ideatica textului îl va impresiona pe marele Iorga) detaliază pe ideea patimei interioare, a sufletului răsfirat de-a lungul spaţiului şi timpului cu putere nouă, fiecare carte, studiu, articol, comentariu, document al lui Nicolae Iorga fiind dezmierdare a sufletului său, aprindere, daimon, şi, de aici, ideea inedită, nervul din slova sa, „seminţele roditoare" ale scrisului său. A citit enorm, a scris enorm (a semnat cu cele 5 litere ale numelui său, cum menţiona Mircea Eliade, 1.250 de volume; a editat 40.000 de documente) pentru că a pătimit prin „sufletul vast" prin care câştigă umanitatea, subliniază eseul, mai puţin citat în exegeza lui Nicolae Iorga, incitant prin francheţea abordării. E importantă şi vastă opera lui Nicolae Iorga (33 de Academii îi elogiază cărţile de ştiinţă. La moartea savantului, 47 de universităţi şi Academii din lume au arborat drapelul în bernă, istoricul francez Henri Focillon numindu-l „personalitate legendară pentru eternitate, cu loc privilegiat în istoria inteligenţei umane") dar, crede Mircea Eliade, „sufletul care a însufleţit opera" e piscul deasupra „câmpiei" capetelor noastre.

Eseistul prefigurează şi timpul posterităţii savantului, ştiind că nu întotdeauna „oamenii superiori" sunt şi cei cunoscuţi de-a lungul timpurilor. Muratori, Rossi, Schlumberger sunt citaţi cu regularitate în tratatele de arheologie sau lucrările de istorie bizantină, fără a fi cunoscuţi. Astfel, Mircea Eliade conchide: „Şi acum, întrebarea capitală: Ce va rămâne din Iorga? (...) Opera sa va fi din ce în ce mai puţin cercetată; dar numele?".

Lasă un comentariu