Nu doar sondajele plasează Parlamentul în coada încrederii populare, între instituţiile democraţiei! Căci opinii nefavorabile s-au exprimat şi la „vârful" acestei instituţii. Bunăoară, Valeriu Zgonea, preşedintele Camerei Deputaţilor, s-a declarat, recent, nemulţumit de activitatea „aleşilor", subliniind, ironic: „Ne place să fim în vacanţe". El a adăugat, la începutul actualei sesiuni parlamentare, că deputaţii care au lipsit de la şedinţele comisiilor în care s-a discutat legea insolvenţei şi criza creditelor în franci elveţieni vor fi sancţionaţi. „Colegii noştri au rămas fie blocaţi probabil într-un aeroport în drum spre Camera Deputaţilor, în vacanţe, fie pe acasă, prin circumscripţii (…).
Ne place să fim în vacanţe", a mai spus Zgonea, citat de mai multe ziare. Mai mult, el a anunţat că preşedinţii comisiilor care au beneficiat de maşini şi benzină în perioada vacanţei parlamentare îşi vor plăti combustibilul „din buzunar", susţinând, de asemenea, că „imunitatea parlamentară este o… piatră de moară de gâtul politicienilor".
Sigur, nu generalizăm. Existăşi parlamentari valoroşi şi conştiincioşi. Dar, l-am citat pe Zgonea pentru a ilustra, dacă mai era nevoie, că, nu doar alegătorii sunt nemulţumiţi de parlamentarii noştri (cu mult peste 500 la număr!), ci şi cei care coordoneazăşi conduc şedinţele din plen ale acestei importante instituţii ale democraţiei, care, alături de Senat, este Camera Deputaţilor. De altfel, o vorbă românească spune că atunci când, într-un domeniu, sunt prea mulţi, lucrurile merg prost, pentru că… lasă unii pe alţii!
Fapt este că, în România, nu o dată, s-a ridicat problema diminuării semnificative a numărului de parlamentari, dar şi a existenţei - din raţiuni financiare, de eficienţăşi rapiditate în adoptarea legilor - a unui Parlament unicameral. Rezultatele de până acum? Numărul parlamentarilor, în loc să scadă, a crescut fără precedent. La dimensiunea şi populaţie României sunt mult prea mulţi cei care, fără a face aproape nimic, toacă banii ţării şi mai mult încurcă, uneori, lucrurile decât să le simplifice în Parlament. De ce, dacă în SUA - cu peste 300 milioane de locuitori - sunt doar 535 de parlamentari, în România - la 22 milioane de locuitori, să avem 588 de… aleşi! Mai ales că, nu o dată ne-a fost dat să vedem că cei 588 de parlamentari români (numărul lor scăzând doar cu cei urmăriţi penal, ori condamnaţi!) nu se întrunesc la un loc aproape niciodată când trebuie (inclusiv, în comisii, cum spunea Zgonea, se suspendă uneori şedinţele din lipsă de cvorum!) şi că, din lipsă de cvorum, nu se adoptă, la timp, legi importante (şi stringente) pentru ţară. Nici la Senat, nici în Camera Deputaţilor.
Discuţii pe marginea reducerii numărului de parlamentari au fost nenumărate. Şi larecenta întâlnire, consultare pe care preşedintele României, Klaus Iohannis, a avut-o cu preşedinţii celor două Camere, Călin Popescu Tăriceanu şi Valeriu Zgonea, s-a invocat, printre altele, acest lucru. În trecutul, nu prea îndepărtat, încă pe când era preşedinte al PD şi prim-ministru, actualul primar al Clujului, Emil Boc, reclama necesitatea instituirii unui Parlament unicameral, apreciind, la vremea respectivă, că nu se justifică existenţa a două Camere desemnate în acelaşi mod şi care au atribuţii similare. Au fost situaţii - spuneau, la rândul lor, alţi politicieni - în care ordonanţele de urgenţă au fost adoptate în Parlament în aproape un an de zile, când deja aceste ordonanţe au produs efecte juridice.
Pe de altă parte, acelaşi Boc ne spunea nouă, românilor, că parlamentele bicamerale îşi au rostul în statele federale, precum SUA sau Germania, unde o Cameră se ocupă de problemele naţiunii, iar alta de interesul fiecărui stat, respectiv land. Şi tot Boc (şi nu numai el) ne atrăgea(u) atenţia că va propune reducerea numărului de parlamentari la maximum 300, aşa încât să existe o concordanţă între numărul de aleşi şi cel al populaţiei României. Pe undeva, un lucru absolut normal, dacă avem în vedere că, pe lângă parlamentari, activează (sunt plătiţi) sute de funcţionari, şoferi, neveste, rude etc., etc., care trăiesc, bine mersi, în „spatele" acestora şi consumă gazul şi curentul electric „de pomană" (vorba vine) prin birourile - altfel, luxoase - din teritoriu.
Fireşte, atunci când Emil Boc şi alţi politicieni din anturajul său propunea(u) diminuarea numărului de parlamentari (măsură salutară, din toate punctele de vedere) se afla(u) în opoziţie şi dădeau bine la electorat. Dar, după ce PD-leul a ajuns la Putere nu a mai întreprins nimic. De ce? Din raţiuni politice. Clientela politică nu s-ar mai fi regăsit, în totalitatea ei, în funcţii de parlamentari, funcţie ce le asigură multora o serie de privilegii la care oamenii de rând (cei care
i-au ales) nici nu se gândesc. Başca, imunitatea pentru „potlogăriile" pe care unii la fac, considerându-se mai presus de lege.
Acum în 2015, reducerea numărului de parlamentari a revenit în actualitate. Liderii PSD declarau că formaţiunea lor va susţine un Parlament, al cărui număr de deputaţi să nu depăşească 300, iar cel al senatorilor, 100-110! Cifră asupra căreia, în esenţă, s-au declarat de acord şi liberalii.
De data asta, însă, şi preşedintele României, Klaus Iohannis a anunţat că a vrut consultări cu partidele politice, pentru a discuta calea de urmat către reducerea numărului de parlamentari. Numai că - spun analiştii politici - reducerea numărului de parlamentari la 300, aşa cum s-a decis în urma unui referendum validat -, este un cartof fierbinte aruncat între partidele care au alternat la putere. Nicio majoritate nu s-a apucat la treaba asta din motive meschine şi pragmatice ce ţin de interesele personale ale celor care s-au cocoţat în funcţii de parlamentari. E greu să ajungi la determinarea unei majorităţi să voteze legile prin care să-şi taie singură din fotolii. Riscul este uriaş pentru aceşti lideri, dacă lucrurile stau aşa cum susţine fostul ministru Gabriel Sandu, în declaraţia de la DNA în care spune că se plătesc sume consistente pentru funcţii publice. Cei care au plătit nu au niciun motiv să voteze ceva care să le tragă scaunele de sub fund. Dacă sunt forţaţi să o facă, există riscul să se supere şi să toarne la DNA.
Asta-i problema… De altfel, în România, deciziile în alianţele politice sunt şubrezite de trocuri greu de suportat. Responsabilitatea aleşilor se diluează. Interesele oculte primează. Adoratorii lor pătimaşi, indiferent de „masca" politică, nu au discernământ. Nici memorie. Impostura se ridică la rang de virtute şi protejează reciproc până atunci când este folosită drept armă electorală.
În realitate, până când nu vom face ceea ce spunem (şi promitem, la un moment dat), e greu de crezut că se va schimba ceva (în bine) în România. Să sperăm că, de astă dată, se va recurge la reducerea numărului de parlamentari! O cere viaţa, populaţia, alegătorii!
…Dar şi respectul faţă de un referendum popular. Bunăoară, Curtea Constituţională a stabilit, la 27 iunie 2012, că o modificare a legii electorale este imposibilă fără respectarea consultării populare din 2009, în care s-a votat limitarea numărului de deputaţi la 300 şi parlament unicameral. Ca urmare, deşi liderii partidelor parlamentare care s-au prezentat, recent, la Cotroceni s-au prefăcut că referendumul din 2009, Curtea Constituţională a stabilit, la data menţionată, că acea consultare este obligatorie. În decizia 682/2012 a CCR se arată clar: „Referendumul, indiferent de caracterul său - decizional sau consultativ - cum este cazul referendumului naţional din anul 2009, reprezintă o modalitate de exercitare a suveranităţii naţionale". De altfel, potrivit judecătorilor, o lege electorală care nu respectă referendumul din 2009 încalcă primul articol din Constituţie, dar şi pe cel de-al doilea, precum şi art. 61, deoarece a constatat „reglementarea unor prevederi prin care se tinde la o soluţie legislativă care nu respectă voinţa exprimată de popor la referendum".
Întrebaţi dacă vor respecta decizia CCR referitoare la referendumul din 2009, liderii PSD - citaţi de EVZ şi de agenţii de presă - spuneau: „Întotdeauna respectăm toate deciziile Curţii". În schimb, foştii lideri PDL, deşi au susţinut referendumul din 2009 - ca şi fostul preşedinte Traian Băsescu - au cam „uitat" de acest lucru, Vasile Blaga explicând, după consultările de la Cotroceni, că numărul fix al deputaţilor din partea minorităţilor naţionale, 18, nu poate fi redus, iar un Parlament cu 200 de deputaţi şi 100 de senatori ar face ca minorităţile să aibă o pondere prea mare.
Aşadar, întrebarea care se pune este: vor fi, până la urmă, respectate deciziile de la referendumul din 2009? Mai ales că, în primăvara lui 2014 şi Comisia de la Veneţia a emis un punct de vedere referitor la proiectul de modificare a Constituţiei şi a precizat că este „o decizie înţeleaptă" ca numărul deputaţilor să fie limitat la 300, dar o prevedere identică trebuie să existe şi la Senat. Comisia a reafirmat, de asemenea: „Ne exprimăm mirarea că, deşi atribuţiile celor două Camere sunt aproape identice, numărul senatorilor nu este stabilit de Constituţie".
Concluzia? Una singură: deocamdată, doar viitorul apropiat ne va arăta dacă toate aceste prevederi vor fi respectate!
