Defăimarea cu ştaif şi greţoasa conjuraţie a mediocrităţii

Motto: „Am rugat migdalul: «Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu!». Şi migdalul a înflorit." (Nikos Kazantzakis)

Vineri, 20 noiembrie, vernisajul expoziţiei, de la Galeria „Cuvântul liber", a copiilor iconari târgumureşeni, coordonaţi de profesoara Maria Kulcsar, în întâmpinarea Intrării Sfintei Fecioare în Biserică şi a marilor Praznice Împărăteşti, dincolo de „tuşeul" estetic indus de calitatea (peste aşteptări!) a lucrărilor, s-a constituit într-un moment de puternic impact emoţional, pe cât de aşteptat, pe atât de necesar. A reuşit să treacă dincolo de cutuma unor atari evenimente (de fiecare dată frumoase şi de înaltă ţinută, datorită participanţilor) părintele Eugen Bărăian, reverberând înalta lumină asupra inocentei ofrande şi a mărturisitorilor prezenţi.

Am aşteptat cu fervoare această întâlnire sub arc dumnezeiesc, „Flori dalbe, flori de măr". Conform tradiţiei româneşti, în ajunul marii sărbători, românaşii pun crenguţe de măr într-un vas cu apă şi agheasmă. Până în preajma Anului Nou, ele înmuguresc şi înfloresc, la pragul dintre ani devenind sorcove pentru copiii care le-au îngrijit. Sorcoviţii cu crengile de măr înflorite sunt apăraţi în acel an de boli şi de necazuri. Motiv pentru care, în colindele româneşti, în miezul iernii, întâlnim refrenul „flori dalbe, flori de măr"! În mica noastră galerie, copiii ne-au adus mugurii florilor dalbe din sufletele lor curate - icoanele pictate pe sticla prin care trece Lumina. Sărbătorii i se mai spune şi Vovidenia sau Ovidenia, Sărbătoarea Luminii: ziua care sparge întunericul iernii şi al morţii. În unele zone chiar se obişnuieşte a petrece noaptea cu lumină şi cu focuri aprinse. Ţăranii spun că în noaptea de Ovidenie comorile ascunse ard cu flacără albastră, iar cerurile se deschid şi animalele pot grăi cu glas omenesc.

Repet, am aşteptat cu fervoare această întâlnire sub arc dumnezeiesc, „Flori dalbe, flori de măr" (aproape… „politically incorrect" - cum, se pare, ar fi comentat, un „observator"), la ceasul zbuciumat al voitei izgoniri a lui Dumnezeu şi al lui „Hristos răstignit a doua oară", cum scria, premonitoriu parcă, la finele veacului trecut, grecul de geniu Nikos Kazantzakis. Roman reeditat de „Humanitas", cu titlul „Isus răstignit din nou", în 2009, dar ecranizat de Jules Dassin încă din 1957, cu titlul „Celui qui doit mourir" („Cel care trebuie să moară"). În distribuţie, actorii Melina Mercouri (ulterior, ministru al Culturii elene) şi Pierre Vaneck!!!! Vă amintiţi acţiunea? „Lykovrysi este un sat prosper şi paşnic, ai cărui locuitori trăiesc resemnaţi, sub stăpânirea otomană. Jugul nu este greu. Au libertatea credinţei (!), aşa că fruntaşii satului se hotărăsc să pună în scenă, în Săptămâna Mare, Patimile lui Hristos. Tânărul păstor Manolios va fi Iisus, iar Mihelis, Kostandis şi Iannakos - Apostolii Petru, Iacov şi Ioan. Pentru a fi la înălţimea misiunii încredinţate, cei patru tineri se întorc spre Scripturi şi spre credinţă, încercând să-şi ajute semenii. Iar când un sat vecin este ras de pe faţa pământului de turci, refugiaţii le cer adăpost celor din Lykovrysi şi mai-marii comunităţii îi refuză, pentru a nu-şi pierde avutul şi autoritatea, Manolios şi prietenii săi devin propovăduitorii unei credinţe pe care ceilalţi, noi farisei ce nu vor şovăi să ucidă, o îmbrăţişează doar cu vorba, nu şi cu fapta."…

Vi se pare cunoscut? Sau doar premonitoriu? Doamne fereşte!

„Oamenii L-au răstignit pe Hristos pentru că nu-L puteau accepta ca Dumnezeu. Nu puteau trăi cu Dumnezeu lângă ei. Nu vroiau pur şi simplu. Hristos deranja prin simpla prezenţă. Mai mult chiar, îi mustra puternic şi îi îndemna direct să-şi schimbe viaţa. În preajma Domnului nu putea exista minciună şi manipulare. El ştia tot, înţelegea tot, şi nu putea nicicum fi dus de nas. De aceea L-au răstignit. Răstignirea lui Hristos este respingerea lui Dumnezeu din viaţa umanităţii. Crucea lui Hristos este semn al faptului că noi, oamenii, L-am refuzat pe Dumnezeu. Pe fiecare biserică ortodoxă vedeţi Crucea Domnului pe turlă. Fiecare biserică aminteşte că Dumnezeu a mai fost scos din vieţile oamenilor de multe ori în istorie şi va mai fi scos până la sfârşitul veacurilor. Dar răspunsul Domnului la respingerea noastră e nemăsurata lui iubire, este iertarea noastră. Braţele Domnului deschise pironite pe cruce de indiferenţa noastră devin îmbrăţişare pentru toţi cei care L-au respins. Dacă scoatem învăţătura Domnului din şcoală, îl scoatem pe Dumnezeu din inimile copiilor, dar aceşti copii ai noştri vor fi mustrarea noastră de mâine. Ei, cei care vor creşte fără Creatorul lor, vor fi ruşinea părinţilor prin faptele lor. Şi atunci amară va fi plângerea părinţilor, cât şi a copiilor. Universităţile europene L-au scos pe Dumnezeu din ştiinţă. Nu se mai foloseşte cuvântul Creator cu C mare, pentru că, după ei, totul s-a făcut din nimic şi la întâmplare, şi totul se îndreaptă către nimic şi întuneric. Europa creştină a ajuns mai rău ca popoarele păgâne."

Statul laic îl izgoneşte pe Dumnezeu de peste tot. Scoate religia din şcoli, smulge crucea din peretele clasei şi... al Parlamentului. De ce? Noua ocultă are nevoie de mancurţi.

Să ne amintim „premisele (principiile) pe care s-au format primele şcoli în ţările româneşti:

1. Apărarea credinţei ortodoxe pe care poporul român o avea de sute de ani, chiar de la întemeierea creştinismului;

2. Conturarea şi apărarea limbii române, liantul cel mai puternic al tuturor românilor din teritoriile noastre;

3. Primele manuale ale învăţământului românesc au fost: Sfânta Scriptură, Catehismul, Psaltirea, Liturghierul, şi alte cărţi cu conţinut bisericesc;

4. Relaţiile economice cu alte popoare.

Profesorul Andrei Bârseanu spunea, în monumentala sa monografie de la 1902, în care prezenta activitatea primei şcoli româneşti: «Refacem tabloul: Prima şcoală românească a fost clădirea bisericii. Primii învăţători au fost preoţii şi diaconii. Primele manuale au fost Sfânta Scriptură şi cărţile bisericeşti. Copiii erau pregătiţi în principal pentru a deveni diaconi şi preoţi ai Bisericii. Concluzia e simplă: în spaţiul românesc, Biserica a fost şcoala. Şi neamul nostru ştie că omul, pentru a trăi bine pe acest pământ, are nevoie de credinţa în Dumnezeu. Dacă-şi cunoaşte credinţa, atunci îi va fi bine pe acest pământ. De aici a început totul. Aşa au început traducerile de cărţi, tiparul, şi şcoala, aşa cum o avem noi în timpurile moderne. Primele tipografii româneşti au fost în mănăstirile ortodoxe. Prima tipografie datează din anul 1508, la Mănăstirea Dealu, anul editării unui Liturghier, la iniţiativa voievodului Radu cel Mare.»

Astăzi, după 500 de ani de la atestarea primei şcoli româneşti, şcoala dă afară religia din şcoli. Chiriaşul îşi dă afară proprietarul. Fiul îşi reneagă mama şi declară că n-a avut niciodată nevoie de ea. Şcoala se rupe mândru şi triumfalist de Biserică, acuzându-i pe creştini că religia discriminează. Minciuna şi manipularea ies la iveală ca lucrări ale diavolului în noi, atunci când spunem că religia nu trebuie să fie obligatorie în şcoli, dar educaţia sexuală se cere a fi, chiar şi la grădiniţă. Oare ce rău poate face copiilor icoana curată a Maicii Domnului cu Pruncul, din manualele de religie? Oare ce vătămare sufletească pot aduce sfaturile din Evanghelii ale Domnului, care ne îndeamnă să ne iubim unii pe alţii şi să ne dăm viaţa pentru aproapele? (…) Dumnezeu a mai fost dat afară din şcoli şi din ţara noastră. Bisericile au fost dărâmate sau transformate în wc-uri publice, mănăstirile transformate în închisori sau închise. Preoţii reduşi la tăcere şi arestaţi. Savanţii aruncaţi în temniţă. Dar, după 45 de ani de luptă pe toate fronturile cu Dumnezeu, comunismul s-a văzut aruncat la groapa de gunoi a istoriei, în timp ce Biserica lui Hristos triumfă smerit pe valurile istoriei, iar toate victimele unui comunism draconic şi violent sunt sfinţii de astăzi ai României, care izvorăsc prin moaştele lor, şi, cu rugăciunile lor, cer iertare tuturor torţionarilor şi îndreptare la tot poporul."

Citesc şi mă cutremur… mai peste tot, titluri, texte, filmuleţe, toate defăimătoare cu bună-ştiinţă, cu rea-credinţă, stipendiate, din interior, din exterior… parcă nici nu mai are importanţă de unde. Material documentar există, nu-i vorbă! Proxeneţi, miliardari de carton, analfabeţi, cerşetori, curve ieftine ori cu ştaif, silicoane şi cultură până la genunchiul broaştei, păduri înghesuite în valize diplomatice, cadavre topite de flăcări ori în aşteptare, în congelatoarele morgilor de aiurea… Mâzga se lăţeşte, rânjind greţos.

Există, desigur, şi reversul, şi strălucirea, şi aurul medaliilor, şi diamantul inteligenţelor româneşti, şi gesturile de mare omenie, de eroism, şi, şi, şi… Degeaba! Pe noi ne interesează…„Cele mai odioase trădări ale românilor. Cine a fost domnitorul ucis în biserică, blasfemia unică în istoria unui popor creştin orthodox", de pildă, aflăm din „Adevărul". Un articol recent, documentat cu acribie de autor, care uită, cu desăvârşire, sau cu intenţie, că nu există ţară pe suprafaţa bătrânei Europe în care, din vremuri imemoriale, luptele pentru tron să nu fi fost, mai totdeauna, scăldate în sânge fratricid ori paricid. Diferenţa este că, spre deosebire de… restul lumii, la noi, trădările şi crimele de la nivelul Puterii etichetează întreaga naţie, cu glasul stipendiat al unor avortoni. Pe de altă parte, ura de sine a noastră, ca popor, a proliferat într-atât în ultimele decenii, încât tinde să înlocuiască până şi fatidicul „blestem al dezunirii" despre care amintea Pârvan. A murdări, cu orice preţ, România şi românii, şi mai ales, în ultima vreme, Biserica Neamului - unul dintre pilonii noştri existenţiali - a devenit „sport… naţional", agrementat de fanfaronada pseudo-intelectualilor pro-New Age.

„România este o obsesie care nu te poate lăsa indiferent, o ţară  cu foarte puţini bărbaţi -  mă gândesc şi la cei ce luptă în Afganistan -  şi foarte mulţi eunuci, papagali şi maimuţoi, o ţară care nu se lasă iubită, şi nici cunoscută aşa cum ar trebui, mai cu seamă că nu se face absolut nimic pentru asta. Cum să afle alţii ce mari valori avem, din moment ce ieşim pe piaţă cu  procurorii, slugile, hoţii şi fetele de consum? (…) Este la îndemâna oricui să observe că frica, suverană, s-a insinuat în toate." (Acad. Augustin Buzura, „Eunuci, sadici şi hoţi de interes naţional", Revista „Cultura", Octombrie 2015)

În altă ordine de idei, nu ştiu ce a făcut, sau nu a făcut, şi ar fi trebuit să facă, premierul Dacian Cioloş, când a rostit jurământul, dar l-am auzit spunând, în final: „Aşa să-mi ajute Dumnezeu!" Să-l ajute Dumnezeu să stea, drept, în slujba Ţării! Discursul său ulterior, la Radio România Actualităţi, pare să limpezească, măcar parţial, ape învolburate: „Am văzut mesajul, în ultima vreme, că Cioloş a fost pus premier de oculta internaţională. Dacă mai prind asemenea declaraţii, înseamnă că ultimii 7-8 ani trecuţi de la aderare au trecut degeaba. România e parte a UE, şi nu anexă a UE. Trebuie să ne întărim poziţia în UE, România are voturi în UE. E important să înţelegem că, dacă am vrut să facem parte din UE, motivul e că am vrut să mergem într-o anumită direcţie. Dacă ceva nu ne convine în UE, avem instrumente să schimbăm aceste lucruri". Aşa să fie!

Dar… „una-i una şi-alta-i… alta"!

Mă-ntorc la… Kazantzakis: „Am rugat migdalul: «Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu!».

Şi migdalul a înflorit".

P.S. O ştire îmbucurătoare pentru cei vizaţi în rândurile de mai sus, tot din „Adevărul": „Catedrala Mântuirii Neamului ar putea să nu mai fie finanţată din fonduri publice, dacă trece de Parlament un proiect de lege în acest sens, iniţiat de deputatul independent Remus Cernea." Nu-i nimic, avem bani publici pentru „refugiaţi" şi mega-moschee!

Are colegul Dan Tănasă o vorbă, dar nu-l mai citez; iar n-ar fi „politically correct". Dar dreptul la greaţă îl pot invoca.

 

Lasă un comentariu