27 ianuarie 1945 putea fi o zi oarecare, dar a intrat în istorie. A fost ziua în care bucuria şi dramatismul s-au împletit cu culori greu de descris. Eliberare, dar şi oroare, în egală măsură. De atunci au trecut 7 decenii, dar omenirea continuă să rămână mută în faţa aceleiaşi întrebări chinuitoare. Cum a fost posibil? Auschwitzul rămâne emblema răului absolut. O adevărată uzină a morţii, o fabrică în care dezumanizarea a atins cote imposibil de imaginat: o creaţie a unor minţi de neînţeles. Lagărul de pe teritoriul Poloniei continuă să impresioneze vizitatorii şi să creeze mediul pentru reflecţii profunde despre bine şi rău, despre viaţă şi moarte. Totuşi, din colţul întunecat al „fabricii morţii", vin şi speranţele. Acolo s-au înfiripat poveşti de dragoste şi s-a exprimat iubirea dusă până la sacrificiu. Părinţi care au ales să moară împreună cu copiii lor, copiii care şi-au protejat părinţii, soţi care s-au încăpăţânat să trăiască pentru a-i revedea pe cei dragi, sunt frânturi ale unei lumi, una pe care cunoscutul psihiatru Victor Frankl a analizat-o în toată profunzimea sa. Nu exista decât o opţiune: exprimarea iubirii depline care poate neutraliza răul absolut: „Dragostea este ultimul şi cel mai înalt ţel la care omul poate să aspire", a scris psihiatrul austriac, el însuşi un supravieţuitor al Auschwitzului. La acelaşi lucru se referea şi preşedintele Barack Obama, cu ocazia comemorării Holocaustului din 2009, făcând trimitere la cei care şi-au păstrat intactă umanitatea, intervenind pentru salvarea evreilor vânaţi de către autorităţi. În opinia lui „niciunul nu s-a născut ca salvator, sau ucigaş, acestea sunt alegerile pe care fiecare le facem în viaţă. Însă salvatorii ne învaţă că trebuie să avem curajul de a acorda atenţie acelei mici voci din interiorul nostru". Iar aici nu este vorba doar de curaj, ci de ingredientul care îi permite umanităţii să rămână intactă pe o planetă tulburată de rău. Este iubirea care a umanizat dezumanizarea.
