PAS CU PAS, SPRE O REPUBLICĂ PREZIDENŢIALĂ

Distribuie pe:

Spectacolul politic oferit de modul cum s-a realizat numirea noului Guvern Dacian Cioloş, putând fi numit prin sintagma devenită deja simbolică, „Guvernul meu", sau prin regia făcută de unele forţe din afară, „Guvernul de la Bruxelles", permite emiterea unei asemenea ipoteze avansate în chiar titlul articolului Această formă politică nou înfiinţată, formată din pretinşi tehnocraţi (experţi în profesia lor şi în domeniul de activitate, şi nu cei cu predispoziţii spre domeniile tehnice, cum lasă să se înţeleagă de către unii), deci „depolitizată", predispune spre o nouă paradigmă politologică şi administrativă, mai precis, spre schimbarea de facto a actualei formei de guvernământ, stipulată şi garantată constituţional (art.1), din republică semi-prezidenţială în republică prezidenţială. Prin această tendinţă de schimbare de formă a regimului politic, inexistent până în prezent pe continentul european, ceea ce se întâmplă la noi se constituie într-un experiment politic-administrativ unic în Europa, cu scopuri mult mai complexe decât cele prevăzute pe termen scurt şi mediu. O asemenea intenţie declarată şi confirmată în prezent prin formarea de jure a actualului guvern, pretins depolitizat, cu prerogative pe termen scurt, şi cu intenţii de lungă durată, în mod formal, devine legitim prin votul majoritar de învestitură, constituindu-se într-o premisă reală ce anticipează o asemenea schimbare de regim politic, din democraţie autentică devenind ceea ce denumea politologul G. Almond democraţie tutelară-elitistă-tehnocratică, sau democraţie politică, în care dominant este sistemul politic, cu vădite intenţii de trecere spre dictatură prezidenţială.

Pentru a înţelege mai bine diferenţa dintre cele două forme ale regimului politic, voi preciza că, în ceea ce priveşte republica semiprezidenţială, cum în mod formal şi constituţional se manifestă până în prezent această formă de guvernământ în România, trebuie precizat că, în această formă de guvernământ, primul ministru şi preşedintele sunt, ambii, participanţi activi în administraţia statului, aparţinând, deopotrivă, puterii executive. O asemenea etichetă taxonomică, de „semi-prezidenţială", reprezintă o formulă de guvernământ mixtă şi relativ difuză, mai ales prin folosirea prefixului semi, care nu face altceva decât să ascundă intenţiile dominatoare şi monopolizatoare ale puterii preşedintelui ţării, în defavoarea celorlalte forme ale puterii politice.

Prin crearea acestui nou guvern, denumit simptomatic prin modalitatea de formare, natura mijloacelor utilizate şi scopul urmărit, „Guvernul meu", regimul politic semiprezidenţial prezent întruneşte toate condiţiile în vederea transformării sale în republică prezidenţială, unde, în mod formal, preşedintele este atât şeful statului, cât şi şeful executivului (SUA). Preluând toate formele puterii politice executive, preşedintele îşi exercită o mare putere de influenţă şi asupra puterii legislative. În prezent acest atribut este realizat atât prin votul de învestitură majoritar al Parlamentului actualului guvern, cât, mai ales, prin decredibilizarea şi devalidarea morală a acestei structuri, şi chiar prin delegitimizarea sa, ca urmare a susţinerii de către unii membri ai comisiilor parlamentare de specilitate a unor candidaţi cu un status profesional incongruent-incompatibil cu aspiraţia spre accedere în această structură politică guvernamentală. Un caz simptomatic, relevant pentru ceea ce infirmă sloganul prezidenţial exprimat prin sintagma lucrului bine făcut (preluat de la filosoful polonez T. Kotarbinski, din titlul lucrării „Tratat despre lucrul bine făcut"), este reprezentat de acest mod superficial şi iresponsabil în care s-a făcut alegerea şi numirea unei candidate total incompetente pe un portofoliul ministerial foarte influent pentru executiv şi preşedinţie, compromiţând din start seriozitatea şi responsabilitatea celor care au desemnat un asemenea candidat şi, mai ales, cu ce scop pervers.

Formarea unui asemenea „guvern de provizorat", sau de avarie, nu este nici pe departe realizat în mod întâmplător, şi nici nu se realizează în virtutea unei voinţe subiective personale şi/sau de grup, ci se constituie într-un experiment politic şi administrativ prin care se urmăreşte gradul de anduranţă-rezistenţă, toleranţă şi răbdare ale poporului la aceste schimbări de paradigmă. Astfel, prin acest fenomen nou, al depolitizării şi al subminării puterii legislative în favoarea puterii prezidenţiale, cu mult mai uşor de manipulat decât celelalte două forme ale Puterii, Guvernul devine mai receptiv şi totodată mai compliant - subordonat presiunilor interne şi externe, fiind o structură mai flexibilă şi mai protectivă în raport cu interesele preşedintelui şi mai receptivă imperativelor structurilor politice care gestionează politica europeană. În plan intern, prin realizarea acestui vis prezidenţial, prin algoritmul ce poartă numele unei cărţi scrise, actualul preşedinte nu se dezminte de ceea ce stă în gena sa etnică, asemenea lui Adolf Hitler, prin binecunoscuta lucrare „Mein Kampf"- „Lupta mea", această carte „Pas cu pas", precedată de prima carte, „Primul pas", se poate constitui într-un „Mein Kampf" cu iz românesc dâmboviţean. În acest mod, prin lupta sa, asemenea guvernului său (utilizarea pronumelui posesiv meu devenind o constantă lingvistică având o funcţie bine definită şi expresivă sub acest raport), prin acest algoritm pragmatic - pas cu pas, preşedintele urmăreşte atingerea acestui deziderat politic exclusivist, concretizat în preluarea puterii politice totale şi a gestionării sale în ignoranţă cu mijloacele imorale utilizate, generând în acest mod disonanţa negativă dintre aşteptări şi realizări, prin care se adânceşte distanţa socială dintre cei care deţin puterea şi cei conduşi.

 

Lasă un comentariu