„BRAD BĂTRÂN"

Distribuie pe:

Miercuri, 27 noiembrie 1940. Un „Buick" negru, cu numărul „6211 - BR", în care se aflau mai mulţi membri ai Poliţiei Legionare, se îndreaptă spre vila cu un singur etaj, situată pe Calea Codrului din Sinaia. „Îndepărtat de la Universitate, fără vreun motiv legal, numit profesor pe viaţă de o lege votată în Parlament - conform unui martor, Constantin Marinescu -, la cei 69 de ani, Profesorul trăia acolo fără salariu, fără pensie". Întrebat: „Din ce trăiţi?", a răspuns doamna Ecaterina Iorga: „Dintr-o modestă sumă trimisă de doctorul Constantin Angelescu, fostul ministru al Instrucţiunii Publice. Trăim, cumpărând numai cartofi!".

Soţia Profesorului tocmai citeşte o parte din textul unei conferinţe pe care Nicolae Iorga trebuia s-o rostească la radio, încă în septembrie, amânată, mereu, din varii motive. Era după Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, prin care nordul Ardealului era dat, prin rapt, Ungariei horthyste şi fasciste, de către puterile garante: Germania şi Italia. „Voi vorbi astăzi - începea textul conferinţei, scris de marele istoric -, sprijinit pe tot ce mă învaţă trecutul, despre graniţa nestăpânită cu sânge de noi, neplătită cu sânge de alţii, care se taie astăzi sub auspiciile unei puteri în afară de noi, cari pierdem, şi în afară de cei cari câştigă...". Apropiindu-se de soţie, Ecaterina (cu care se căsătorise în Şcheii Braşovului, sora marelui slavist Ioan Bogdan, a istoricului Gheorghe Bogdan Duică şi a generalului Bogdan, „vlăstar al unei înzestrate familii româneşti din Braşov), Profesorul îi întinse o coală de hârtie împăturită, rugând-o: „Vreu să mi-o citeşti. Îmi place glasul tău!".

Luând coala de hârtie, soţia o desfăcu. Era poezia „Brad bătrân": „Au fost tăind un brad bătrân/Fiindcă făcea prea multă umbră,/Şi-atuncea, din pădurea sumbră/Se-auzi un glas păgân://O, voi ce-n soare cald trăiţi/Şi aţi răpus strămoşul nostru,/Să nu vă strice rostul vostru/De ce sunteţi aşa grăbiţi?//În anii mulţi, cât el a fost,/ De-a lungul ceasurilor grele,/Supt paza crăcilor rebele,/Mulţi şi-au aflat un adăpost.//Moşneagul stând pe culme drept/A fost la drum o călăuză/Şi-n vremea aspră şi hursuză,/El cu furtunile-a dat piept.//Folos aduse cât fu viu,/Ci mort acuma, când se duce,/Ce alta poate-a vă aduce/Decât doar încă un sicriu?!..." Tăcere. Soţia Profesorului a sfârşit citirea versurilor „palidă şi speriată". Se pare că era cea de-a doua poezie sumbră, scrisă în acea zi. Stătea „Un munte de om lângă o movilă de deznădejde şi iubire". Poezia „Brad bătrân" era o presimţire!

„Echipa morţii", alcătuită din profesionişti ai asasinatului, „loviţi de voluptatea distrugerii, de furia nimicirii", camarazi de crime ai celor care i-au ucis pe I.G.Duca, pe Armand Călinescu, vinovaţi şi de măcelul de la Jilava, se apropie, în „Buick"-ul negru, de Sinaia. La masa lui de scris, Profesorul tocmai sfârşise câteva pagini pentru „Istoriologia", dorita operă a vieţii sale. „Buick"-ul opreşte în faţa vilei din Calea Codrului. Legionarii intră în casă. „Ce căutaţi aici, domnilor?" - întreabă, îmbrâncită fiind, soţia Profesorului, care, din prag, le adresează şi el o întrebare, intuind care-i motivul prezenţei lor acolo şi tot ce va urma: „Aţi şi venit?". Răspuns dinainte confecţionat: „Sunteţi poftit la Bucureşti, stimate domnule Profesor, pentru a da o importantă declaraţie...". „Atunci să mergem!", se adresă Profesorul celor veniţi cu indicaţii precise. Pe aleea spre ieşire, o întâlneşte pe fiica sa şi cere să fie oprit automobilul: o sărută pe frunte, rugând-o ca, la rândul ei, s-o sărute, din partea lui, şi pe mama ei, soţia lui. „Senin şi liniştit", din când în când îşi desfăcea, aproape mecanic, nasturele de la paltonul îmblănit şi scotea din haină ceasul de buzunar, pentru a vedea cât e ora. Văzând că ruta „Biuck"-ului este schimbată, Profesorul observă: „Aţi cam deviat de la traseu, drumul spre Bucureşti e la dreapta, la dreapta cum sunteţi şi voi". Zâmbete subţiri, complice, ale asasinilor.

Nu există nicio mărturisire directă a niciunuia dintre asasini, deoarece după 1941 învinuiţii au dispărut pur şi simplu. Totuşi, câteva mărturii ale unui personaj rămas în umbră, despre acea zi cu ultimul răsărit de soare şi ultimul apus pentru Profesor, există. În „Buick" se lăsase liniştea. „Câtva timp, nimeni nu rostise nicio vorbă". Scurt dialog: „Ce făceaţi, domnule Profesor - întrebă unul -, când am sosit noi?". Răspunsul Profesorului: „Scriam la o Istorie Universală!". Urmă o altă întrebare: „Şi unde aţi ajuns?" Precizare, printr-un alt răspuns: „La Istoria perşilor... Dar voi aţi venit să mă ucideţi!". „Da!" - clamă unul dintre ei. Atunci, Profesorul le-a adresat cuvintele: „Păcat de tinereţea voastră!".

Farurile „Buick"-ului măturau drumul, înlăturând întunericul compact. Profesorul ceru să coboare. „Aici!" - strigă unul dintre însoţitori. Profesorul o ia înainte, se opreşte cu spatele la cei din „Echipa morţii", se întoarce „masiv, maiestuos, sublim de liniştit, dominator". Îşi face cruce. Este împuşcat din faţă: trei gloanţe în piept, unul în obraz, stânga, altul în ochi, stângul", după cum reiese

dintr-un raport de constatare a morţii savantului, în urma examinării medico-legale. Cine şi-a permis să tragă în creierul lui, acea „metropolă cu toate ferestrele luminate"?

Cum vor fi trecut, pentru Nicolae Iorga, orele după-amiezei, serii şi nopţii din 27 noiembrie 1940, „când s-a văzut confruntat nu numai cu nişte profesionişti ai morţii, ci şi cu absurdul şi demenţa criminală?". Ce va fi gândit, oare, Profesorul înainte de a fi doborât de gloanţe? Poate se gândea la cugetarea:

„Odată cu tine mor încă o dată toţi morţii tăi!". Poate repeta, în gând, versurile din poezia „Brad bătrân", care, iată, este doborât de mână criminală.

A doua zi dimineaţa, 28 noiembrie 1940, ţăranii găsesc, aproape de o margine de drum, pe o mirişte din Strejnic, „cadavrul unui bătrân". „Bătrânul" de pe miriştea Strejnicului era „Doctor Honoris Causa" al mai multor universităţi din România şi din întreaga lume, membru al Academiei Române, al mai multor academii, societăţi, instituţii ştiinţifice de pe mapamond, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, al Adunării Deputaţilor, istoricul, poetul, dramaturgul, omul politic, oratorul Nicolae Iorga, autorul numeroaselor cărţi, peste 1.250, precum „Istoria românilor", ,,O viaţă de om, aşa cum a fost", „Oameni care au fost", care a ţinut cursuri la Sorbona, a înfiinţat Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, a editat şi a condus reviste, printre care „Neamul Românesc" şi „Sămănătorul", cel care a înfiinţat „Casa Romena" de la Veneţia, savantul pentru totdeauna aşezat în galeria de onoare a Neamului. „Avea încă ochii deschişi, erau, însă, ochi senini, aşa cum numai el ştia să-i aibă, şi o expresie de nedescris".

Trupul Profesorului este transportat la Cimitirul Bellu din Bucureşti, pentru a fi înmormântat. Criminalii ameninţă că vor trage, cu mitralierele, în cortegiul funerar. În ciuda ameninţărilor, bucureştenii îl conduc, în număr mare, pe ultimul drum. „În 47 de puncte ale globului pământesc a fost coborât drapelul în bernă".

Mulţi au fost cei care, după moartea Profesorului, s-au întrebat: oare care a fost mobilul oribilei crime? Să fi fost un articol din „Neamul românesc", legionarii condamnându-l la moarte, încă din anul 1934? Nu cumva să fi fost chiar mâna lungă a lui Hitler? Întrebat, Traian Boem, unul dintre participanţii la uciderea Profesorului, a răspuns sfidător: „Nu ştiu nimic, deoarece în 27 noiembrie m-am culcat la ora 9!". Dintre făptuitori, doar unul singur a fost arestat, repede achitat şi eliberat. Restul? Judecaţi în contumacie şi condamnaţi la moarte, se aflau deja departe, la adăpost, scoşi din ţară cu identităţi false, în uniforme ale Gestapoului.

„Supravegheat pe faţă sau pe ascuns de legionari", personalitate excepţională, Profesorul a fost un „sacrificiu pe altarul destinelor noastre". El este cel care formulase, de fapt, sintagma „stat naţional unitar", convins că „morile lui Dumnezeu macină încet, dar sigur", şi care spusese: „Nu văd în moarte nici groapa de umbră a mormântului, nici poarta de lumină deschisă asupra cerului: nu văd, nu vreau să văd decât clipa supremă a judecăţii proprii asupra felului cum ţi-ai pus puterile în serviciul umanităţii. Dacă răspunsul este mulţumitor, poţi să adormi pentru totdeauna". Tocmai în faţa acestei profesiuni de credinţă vom încheia aceste rânduri cu acele cuvinte dintr-o cugetare a Profesorului:„Recunoaşterea posterităţii - un giulgiu de aur pe trupul celui asasinat!".

P.S. Acest editorial este un modest omagiu adus marelui istoric, savant de renume european şi mondial, la împlinirea celor 75 de ani de la asasinarea lui mişelească.

Citatele şi cugetările din acest editorial sunt din „Drumeţ în calea lupilor", de Nicolae Dragoş şi Mihai Stoian (Editura Eminescu, 1987), „Sinteza bizantină", de Nicolae Iorga (Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva 1972), „Nicolae Iorga. O viaţă pentru Neamul românesc", de Petre Ţurlea (Editura Pro Historia, Bucureşti, 2001), „Nicolae Iorga între Dictatura Regală şi Dictatura Legionară", de Petre Ţurlea (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001).

 

(Din cartea de publicistică „În numele adevărului")

Lasă un comentariu