Unire-n cuget şi-n simţiri

Chemările pe care le desprindem din viaţa şi istoria poporului român dintru începuturi, iar după 24 ianuarie 1859 cu mai multă îndreptăţire, sunt chemări clare la unitate. Vrerile lui Vodă Rareş de a găsi calea spre unirea tuturor românilor, jertfa lui Mihai Viteazul care pecetluia testamentar unitatea de neam nu ca vis, ci ca realitate, acţiunile energice ale paşoptiştilor se împlineau la această dată care se veşniceşte în istoria noastră ca dată a micii Uniri, şi care, potenţate, urmau să se încununeze la 1 Decembrie 1918. Această memorabilă zi de 1 Decembrie 1918 a devenit pentru noi, românii, prefacerea visului în realitate. Prefacere, pentru că el era şi trebuia doar să se manifeste. Crez şi împlinire, Unirea este pentru români o permanentă chemare la muncă, la viaţă, la bucurie şi desăvârşire. Conştiinţa de fii ai Bisericii dreptmăritoare este un îndemn, o chezăşie, dar şi o mărturie a părtăşiei noastre la opera de înflorire a gliei străbune, de care ne simţim atât de legaţi prin obârşie. Să facem deci din crezul şi împlinirea Unirii un imn al muncii, al bucuriei şi al desăvârşirii. Şi unitatea de cultură a ţărilor române a fost o realitate puternică în viaţa poporului nostru. Creaţia populară unitară, izvorâtă din viaţa comună a întregului neam românesc, a contribuit la rândul ei la păstrarea şi perpetuarea ideii de unitate a poporului nostru. Ea a stat la temelia formării culturii noastre naţionale.

Alba Iulia, cetatea Marii Uniri, se numără printre puţinele localităţi din ţara noastră care au fost predestinate să ocupe un loc de cea mai mare importanţă în istoria poporului român din îndepărtata preistorie şi până în contemporaneitate. Oraş bimilenar, învăluit în nimbul legendar al unor mari evenimente istorice, Alba Iulia s-a întipărit adânc în mintea şi inima poporului român. El apare, peste veacuri, în conştiinţa fiecărui român ca un simbol al jertfelor şi biruinţelor în lupta pentru eliberare socială, independenţă şi unitate naţională. Această străveche aşezare este o mărturie grăitoare a iscusinţei şi talentului creator al înaintaşilor noştri, care au reuşit să menţină aici un puternic centru de civilizaţie ce s-a dezvoltat de-a lungul vremurilor. Oraş al gloriei străbunilor, oraş al marilor dureri, Alba Iulia avea să devină prin actul de la 1 Decembrie 1918, după jertfe de secole, altarul realizării marelui ideal al poporului român: unitatea politică.

Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia înscrie o pagină de nepieritoare glorie în istoria poporului român, demonstrând viabilitatea şi trăinicia sentimentului naţional. Lanţurile robiei s-au rupt, zăgazurile nedreptăţii s-au sfărâmat, naţiunea română priveşte înainte cu demnitate şi cu încredere în viitorul său. Actul unirii a fost un act firesc şi a întrunit adeziunea întregii suflări româneşti de pe cele două versante ale Carpaţilor, el demonstrează totodată lumii întregi că legăturile sufleteşti dintre fraţi nu au putut fi rupte de vitregia istoriei, că asuprirea pe care guvernele claselor dominante au exercitat-o asupra fiilor naţiunii române din acest colţ al pământului strămoşesc nu a făcut altceva decât să consolideze ideea unităţii naţionale a românilor. Căci cu cât asuprirea era mai mare, cu atât mai dârză era lupta pentru libertate, în suferinţă se călesc sufletele tari, prin suferinţă la biruinţă, spune atât de plastic înţelepciunea poporului nostru. Jertfele celor mai buni fii ai neamului românesc aduse pe altarul patriei nu au fost în zadar, ele au constituit un exemplu de urmat, un îndemn la luptă, căci zorile biruinţei vor apărea să aducă răsplata acestor sacrificii pe care naţiunea română le-a adus în lupta sa pentru libertate.

Alba Iulia este cetatea neamului românesc, Alba Iulia, cetatea jertfei celor trei martiri ai neamului, Alba Iulia, al cărei pământ răsuna la 1600 de zăngănitul armelor oştirii voievodului cu nume de arhanghel, Mihai Viteazul, sub a cărei glie dorm soldaţii Legiunii a XIII-a Gemina, ca şi atâţia eroi anonimi care s-au jertfit în decursul veacurilor sub flamurile aceluiaşi drapel care chema la libertate şi înfrăţire. Cetatea străbună trăia la 1 Decembrie 1918 cea mai glorioasă zi a existenţei sale, zi care a deschis calea spre noile zori de libertate a poporului român. Actul unirii este opera întregului popor român care a avut o comportare eroică şi o voinţă de fier, înţelegând că numai prin unire şi înfrăţire se va putea realiza adevărata libertate, ideal de secole al poporului român.

După multe necazuri şi suferinţe din cauza războiului, lacrimile de suferinţă s-au prefăcut în lacrimi de bucurie, pricinuite de prăbuşirea imperiului habsburgic şi de Unirea Transilvaniei cu Ţara-mamă, în istorica adunare de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918. La pregătirea acestui act epocal din istoria ţării noastre, Biserica şi-a adus partea ei de contribuţie. În octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român cu sediul la Arad, format din câte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social-Democrat. Un rol de seamă în acest Consiliu a avut Vasile Goldiş, pe atunci secretarul Consistoriului Episcopiei din Arad. Peste câteva zile, tot la Arad s-a organizat Comandamentul gărzilor naţionale româneşti. S-au ţinut numeroase adunări populare, în oraşele şi satele româneşti din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, pentru organizarea consiliilor naţionale judeţene şi comunale, precum şi a gărzilor naţionale româneşti. În cadrul acestor adunări, s-au adoptat memorii şi moţiuni cu mii de semnături, prin care se cerea unirea Transilvaniei cu România.

Slujitorii Bisericii (episcopi, vicari, consilieri, profesori de teologie, protopopi şi preoţi-parohi) au fost în primele rânduri ale luptătorilor pentru unitate, ajutând la constituirea şi funcţionarea consiliilor şi gărzilor naţionale aproape în toate oraşele şi satele. De pildă, la Sibiu au activat profesorii de teologie Silviu Dragomir şi Nicolae Bălan, la Caransebeş episcopul Miron Cristea, protopopul Andrei Ghidiu, profesorul de teologie Petru Barbu, secretarul eparhial Cornel Corneanu, la Oradea vicarul Roman Ciorogariu şi secretarul eparhial Aurelian Magieru etc. Propaganda naţională era susţinută şi de periodicele vremii, între care şi cele ale Bisericii: Telegraful Român, Biserica şi Şcoala, Foaia Diecezană, Unirea, Gazeta Poporului.

Prin proclamarea unirii Transilvaniei cu România, s-a încheiat procesul legic al desăvârşirii statului naţional român. Unirea a constituit expresia voinţei libere şi conştiente a maselor largi populare. Unirea românilor într-un singur stat în 1918 a fost pregătită cu secole înainte, pentru că ea însemna o străduinţă firească pentru cei de aceeaşi origine şi limbă, de pe ambele versante ale Carpaţilor, să trăiască pe vecie împreună.

La mulţi ani, România! La mulţi ani, români!

TRĂIASCĂ ROMÂNIA!

Lasă un comentariu