Acum, când îmi chem țara cu numele României și ea își întoarce spre mine chipul ofilit, acum, când se știe părăsită de copiii plecați între străini, la rândul lor orfani de România, când speranța unei țări se transformă în blestemul aruncat asupra surâsului ei matern, când tu, suflet de patrie neiubită, plângi ascuns, când pe luciul ferestrelor tale a fost scris: „Aici nu mai locuiește nimeni!", când tu, grădină năruită a Maicii Domnului, îți ridici brațele învinse de neputință, cine îți va mai ara viitorul? Cine va mai alunga omizile din livezile tale? Cine va mai limpezi apa ta și va șterge de funingini fruntea munților tăi? Cine se va mai închina la icoana ta dintâi, sfânta mea Românie?
Acum este 1 Decembrie, ziua de naștere a Reîntregirii tale! Nu mai ești ce ai fost, nu ești cum ai visat să fii, mama mândră a fiului tău Mihai Eminescu! Ești văduva trecutului, și aproape a viitorului tău! Îndoliată îți e privirea, plumbuit îți este surâsul. Mărginime a timpului sumbru e moșia ta. Dumnezeu nu ne oferă de două ori o patrie fericită! I-am secătuit moștenirea. Va mai bate visul dăinuirii sub cupola bisericilor tale? Se vor jertfi, de dragul tău, soldații tăi credincioși? Îți vor sculpta din nou în piatra veșniciei crucile sfințite urmașii lui Brâncuși? Îți vor scrie iar poeții doinele lui Alecsandri? Îți vor mai cânta bărbații imnul tău de luptă: „Deșteaptă-te, române!"?
În ziua Învierii tale se vor întoarce la sânul tău copiii rătăciți?
Au trecut 97 de ani lungi și de eternități năruite… România mea, lasă-mă să-ți șterg lacrimile cu inima smerită și să-ți sărut mâna albită de făină! Să-ți cer îngăduință și să te rog, smerit, să ne ierți! Tu, Sfântă Marie, care ne-ai născut ca să alegem calea Fiului Tău, și noi n-am știut, n-am vrut, n-am putut!
Și dacă poporul tău nici acum nu te ascultă, și acum te părăsește, și acum te uită, păcat! Va primi ce va merita! O rătăcire oarbă, ca a unui Iov rătăcitor până la capătul lumii, în uitarea fără vrednicie a unei mari făgăduieli neîmplinite…
1 Decembrie 2015. Ziua ta, Mama mea România, pe care azi ți-o trăiesc îngenuncheat și trist!
„Basarabia, ne privești? Bucovina, ne auzi? Suntem aici, împreună cu Transilvania, cu sfânta Moldovă, cu Muntenia, cu Banatul, cu Oltenia, cu toată țara, aici, la Alba Iulia."
Puține zile au în istoria românilor înălțimea morală a începutului de decembrie. La 1918 s-a împlinit la Alba Iulia o așteptare pentru un secol întreg, căruia nu i-a fost dat să dăinuiască atât cât ne-am dorit. Și iată-ne întorși, pentru a construi din nou un adevăr al lumii întregi, care este de-a pururi întregirea patriei noastre.
Această dimineață a istoriei noastre a început la Timișoara, în 17 decembrie, a continuat cu ora Bucureștiului însângerat, cu ora țării eliberate de tiranie, cu orele provinciilor legitime ce s-au clintit din robie și se îndreaptă spre lumina dinlăuntrul sângelui nostru. Există un Dumnezeu al fiecărui popor, care ține cântarul dreptății sale. Al nostru e îmbrăcat în veșmântul țăranului român, poartă arma soldatului roman, și în pulsul său se regăsește ritmul adânc al generațiilor ce au tânjit să-l aibă de partea lor în această supremă călătorie spre integritatea omenească a României. Și în acest întemeietor și decurgător se ascunde și înfățișarea faptelor noastre. Ce vom face cu ele acum, după ce am schimbat umilința cu mândria și sclavia cu libertatea? Răspunsul înaintașilor este gloria lor, și o avem deja. Dar răspunsul nostru va trebui rostit acum, înainte de a pleca mai departe din acest loc, și din acest timp, care este capitala voievodală a întregirii neamului și pământului românesc, cu numele de Alba Iulia. Și răspunsul nu poate fi decât unul singur - la bine și la rău, înfricoșați, dar și fericiți de apropierea răsuflării noului mileniu românesc, noi, poporul român, jurăm să ne apărăm munca și dreptatea, limba și datina, suveranitatea și întregirea, libertatea și credința în România.
