La o cafea, despre una, despre alta „OASPEȚI CU AZUR ÎN GENE"...

...„Și zăpadă pe opinci/ Se iviră la fereastră/Cu colinde și tilinci"...!

Aceste versuri ale lui Nichifor Crainic le spuneam în gând, în după amiaza-seara primei zile de iarnă (calendaristic vorbind) care, aici, în Târgu-Mureș, seamănă mult cu o zi ploioasă de toamnă târzie. Nici urmă de zăpadă pe „opincile", de firmă sau nu, ale orășenilor! Nici prin satele vecine cu veșnicia munților Gurghiului, Călimanilor, n-a nins.

Că a nins, că (încă) n-a nins, e vremea colindelor! A colindelor vestind Nașterea Pruncului Iisus, Mântuitorul lumii! E vremea când, mai mult ca oricând, copilul din fiecare dintre noi picură lumină azurie în sufletele maturilor care suntem!

E vremea când, mai mult ca oricând, amintirea seninului copilăriei alungă nori, tristeți, necazuri, neîmpliniri, adunate de-a lungul vremii, în suflete!

...Pe noi, copiii anilor '50 - '60, Ziua Națională ne prindea în pantaloni scurți, cu gândul (și cu fapta!) exclusiv la joacă, „mușcând" din vacanța mare cu poftă, ca dintr-o felie uriașă de lubeniță dulce și zemoasă! Totuși, în ziua sărbătorii lăsam joaca de-o parte și mergeam la defilare, alături de oamenii mari!

Mi-era drag să merg la defilare cu tata! De 23 August mă îmbrăcam în pantalonii lungi de la costum (îl primisem în dar de la părinți, în semn de răsplată a strădaniilor mele de elev „cuminte și silitor"), cămașă albă și cravată (de pionier!).

Ce mai, puteam să trec drept un om mare. Mai mic! Micul om mare! Mai ales că aveam și eu contribuția mea, alături de tata, la căratul vreunui drapel, pancartă, portret, prin fața tribunei oficiale.

Privesc la știrile tv. Sunt secvențe de la parada militară din București și din alte orașe ale țării. Frumos! Imaginea insistă acum pe un băiețel bucălat, să tot aibă 10-11 ani. Cu o mânuță își ține tatăl de mână (sau tatăl îl ține pe el) și cu cealaltă flutură un steguleț tricolor, la fel ca tatăl lui.

La Târgu-Mureș a plouat de dimineață, iar acum, spre seară, s-a întețit bine vântul! Ploaia rămâne partenera lui fidelă, unduindu-se, lăsându-se condusă ca într-un dans, a cărui „coregrafie" haotică lipește „perechea" de fereastra balconului. Deschid geamul, să simt pentru câteva clipe, „unduirea" ploii și a vântului. Brr! E rece dea-binelea, și eu sunt în gând tot cu vara, cu copilul în pantaloni scurți. Îl trimit în casă. Merg și eu după el, să ne încălzim amândoi. Așa, e mult mai bine. I-am dat puștiului din amintire o haină mai groasă, un paltonaș cu guler de urson...

...Iarna lui 1961. Era tot așa, început de decembrie, în preajma sărbătorii de Moș Nicolae. Ai mei m-au trimis să cumpăr pâine de la magazinul lui Bonciu, din apropiere.

M-am dus bucuros, din două motive. Cel mai important era că ieșeam pentru prima oară cu paltonașul meu cel nou. Era cadoul pe care mi l-a adus fratele cel mare al tatei, unchiul Nicolae (până pe la vreo 5-6 ani am crezut că Moș Nicolae e unchiul Nicolae)!

 Al doilea motiv era că vizavi de magazinul lui Bonciu era cofetăria de unde puteai să cumperi cel mai bun cremșnit din lume!

În magazinul lui Bonciu mirosea, ca întotdeauna, a pâine proaspătă, dar acum se simțea în aer și miros de cozonac! Și de sărbătoare!

În magazin era un bătrânel într-un palton kaki ponosit. Aparținuse cândva vreunui falnic ofițer. Bătrânelul, să fi avut 80 de ani, nu era înalt, și pe deasupra, era gârbovit. În haina militară părea vârât într-un sac. Cu tot aspectul jalnic, avea ceva în privire care impunea.

L-am privit oarecum cu frică și cu milă, în același timp.

Am plecat de la Bonciu, am traversat la cofetărie și am cumpărat cremșnitul. M-am întors apoi la Bonciu și i-am dat prăjitura bătrânului, care își lipise trupul firav ambalat în manta, de soba de teracotă. Aproape că mi-a smuls pachețelul, cu ambele mâini.

 Privirea tăioasă, gri, a dispărut, și în locul ei am văzut bucuria! O bucurie ca a oricărui copil care primește daruri! Privirile noastre erau pe aceeași lungime de undă, a comunicării unei bucurii curate!

Peste câteva zile am fost cu tata să luăm pâine și l-am întâlnit din nou, în magazin pe bătrânel. Tata l-a salutat, dar nu i-a spus tovarășu', ci domnu' Barbu. Când am ieșit l-am întrebat pe tata cine este bătrânul, cum îl cheamă. Îl cheamă Barbu Drugă, îmi spune tata. Ehe, a fost cel mai bogat om din oraș! A fost un mare boier! Boier cu avere mare dar și cu mare omenie! Un om cu suflet bun! Ca pâinea caldă! A avut moară și fabrică de pâine. I-a luat Statul tot! Mă mir că nu a înnebunit. Acum a ajuns să trăiască din mila oamenilor. Am auzit că doarme într-un garaj al unei unități militare. Din când în când mai trece pe la Bonciu, care a lucrat la fabrica de pâine.

Uite, ia aici, bani și ia-i două cremșnituri bătrânului! Iau banii și execut ordinul fără șovăire! 

Lasă un comentariu