Să ne aducem aminte de înaintemergători - Petru Cercel - domn, excelență intelectuală, talent literar

Domnie scurtă a avut (29 august 1583 - 16 aprilie 1585)  voievodul Țării Românești Petru Cercel (Petru III), de doar un an și nouă luni, fiul legitim al lui Pătrașcu cel Bun și frate cu Mihai Viteazul, Bravul Mihai, cel care, pentru prima oară a unit pământurile românești! Și o întrebare firească: de ce i se spunea acestui domn al Țării Românești, Petru Cercel? Pentru că, umblat prin țările europene, după unele mode, purta un cercel în ureche, făcut dintr-o perlă mare, cât un ou de porumbel. O extravaganță personală și o curiozitate pentru boierii valahi. Un Petru Cercel care a surprins, peste tot pe unde a umblat, și a umblat mult, curțile europene „prin excelența lui intelectuală, prin farmec personal", cum îl prezenta, recent, și C.D. Zeletin în „România literară" nr. 45.

Ostatic la Constantinopol, ca fiu de domn valah, moștenitor de drept al tronului, surghiunit de uzurpatorul Mihnea Turcitul, a trăit, timp de 13 ani, ca peregrin pe la curțile europene, la Viena, Genova, Roma, Paris, Torino, Ferrara, Veneția și la Istambul, în tot acest timp asimilând „o cultură care i-a adus faimă" în timpul ce a urmat. A învățat grecește, turcește, ungurește, limbile polonă, germană, italiană și franceză, precum și alte limbi ale locurilor prin care pașii l-au purtat. O vreme a trăit la curtea regelui Henric al III-lea al Franței, favorit al acestuia, elegant, preocupat de modă, bârfit, acuzat. „Moștenitor rătăcitor și-a trăit tinerețea mai mult pribeag".

În limba italiană și-a scris opera poetică - precum afirma, în anul 1936, marele umanist român Alexandru Ciorănescu, cel care a tradus o parte din poeziile lui Petru Cercel, „proscrisul perelin valah, călitul prin suferință, principele Făt-Frumos".

Mărinimos, cu profundă educație religioasă, cu credință în Dumnezeu, cu o extraordinară cultură, cu un puternic talent liric, după atâtea pelegrinări, obține tronul, în anul 1583, după mazilirea lui Mihnea Turcitul, care obținuse domnia ca uzurpator. Cu gândul de a lăsa un jalon trainic după el, prin timp, ca voievod cu frica lui Dumnezeu, Petru Cercel mută capitala Țării Românești de la Curtea de Argeș la Târgoviște, ctitorește Biserica Domnească, reface palatul domnesc, înzestrează armata. A ridicat biserici, un mic palat domnesc de o mare frumusețe, a construit instalații de aprovizionare cu apă, a înființat un atelier pentru fabricarea tunurilor din bronz.

Intrigile erau și ele la modă! În „criză de imagine" aflându-se, după ce Înalta Poartă i-a retras sprijinul, Petru Cercel fiind mazilit, se refugiază în Transilvania, cu cele 43 care pline de bogății. Trădat de oameni din propria escortă, este jefuit, arestat la Mediaș, întemnițat în Maramureș. Evadează, coborând pe o funie. Norocul și-a întors fața de la el. Dorește, totuși, să se întoarcă de unde a plecat, să-și reocupe tronul. Are loc acel „târg cu aur", pentru recuperarea tronului Țării Românești, dar nu are destul aur, oferă doar un milion de galbeni, în timp ce Mihnea Turcitul (Mihnea al II-lea), care și-a trădat credința ortodoxă și s-a convertit la islam, dă „cât pot căra 600 de cai. Și câștigă tronul."

Este închis la închisoarea Edicule („Cele Șapte Turnuri"), apoi în insula Rodos, iar în 1590, după ce „i se retează nasul și urechile, i se taie și capul, fiind aruncat în apa Bosforului, pradă peștilor."

Aceasta a fost scurta viață zbuciumată, ca și scurta domnie, a omului de o aleasă cultură, poetul Petru Cercel. „Nu arma a fost punctul forte al lui, ci intelectualismul, opera literară, distincția și farmecul personal." Din păcate, așa cum se petreceau lucrurile, precum se întâmplă și azi pe la noi, Petru Cercel, învățatul, intelectualul, poetul-domn, „nu putea fi performant în propria țară, nemulțumind, și Țara, și Poarta Otomană."

Colecția lui de scrieri literare, din păcate, s-a pierdut. Așa că dovezile literare, care au rămas, sunt puține. A scris poezie în tradiția dantescă, dovadă și „Rugăciune", de fapt un imn, inspirat de iubirea de Dumnezeu, prin măiestria artistică, cum afirma și umanistul Alexandru Ciorănescu, apropiindu-l de Michelangelo. Cunoscător al operei lui Dante, al lui Pierre de Ronsard, Petru Cercel se situa printre marile spirite europene ale timpului.

Vom apela la versuri din „Rugăciune", în traducerea lui C.D. Zeletin, poezie „rece, dar remarcabilă", cum o caracteriza ilustrul italianist Ramiro Ortiz, un bun cunoscător al culturii și limbii noastre românești: „Stăpân pe-adânc de mări și creastă-alpină, / Tu, ce-ai creat pământ, și cer, și mare, / Pe om din lut, pe înger din lumină, // Și din fecioară, luat-ai întrupare, / Ca să cunoști, puternice Părinte, / Și moarte, și-nviere, și-înălțare, // Tu, ce-ai deschis, cu sângele-ți fierbinte, / Albastra boltă, Limbul descărcându-l, / Legând satanei preastricata minte, / Tu, de pe cruce omu-mbrățișându-l,/ Ai încă sufletu-ncărcat de milă, / Fiind la binele etern cu gândul, // Auzi-mi, tată, ruga prea umilă, / Tu, ce-ai fost om în lumea-ne turbată, / Ca să-mi sfințești făptura de argilă, / Putea-voi, Doamne, să-ți întorc vreodată / Iubirea revărsată peste mine, / Pot eu zălog să-ți fiu, pot fi răsplată? //…// Tu nu râvnești podoabe, nestemate, / Odoare din Levant, comori nebune: / Totul e-al Tău, Tu le-ai creat pe toate! //…// Poți să cuprinzi, o dată de-ai desface / Fantasticele-Ți aripi diafane, / Și cerul, și infernul cel vorace. //…// E mică plata ce ne-o ceri, Slăvite, / Și chiar și-așa, Signor, ne faci părtașii / Cereștii Tale glorii infinite. //…// Păcătuim, sărmanii, mai departe, / Iar ce ne dărui, Sfinte Împărate, / Noi risipim în faptele deșarte. //…// Fă să fiu demn de sacra Ta căldură, / Treci, Doamne, peste fapta-mi vinovată / Ce n-a știut vreodată de măsură! //…// În ce privește sufletu-mi, deprinde-l, / Tu, Viață, Cale, Adevăr, să știe / Că tot ce-i bun din mila Ta descinde. //…// Dă-mi în durere, chin ori schingiuire, / Răbdarea celui Iov, ajuns o zdreanță, / Ca să-ți slujesc smerit, la nesfârșire... //…// Atât vreau: să-Ți rămân o slugă trează, / Să-Ți laud, Tată, sacra măreție: / Cine-Ți slujește viața-și onorează. / Și urcă-n cer în cânt și bucurie."

„Povestea vieții acestui principe valah seamănă cu un roman de aventuri, în care capitolele cele mai palpitante sunt cele care relatează scurtul său triumf, ca domn al Valahiei, și prăbușirea sa dramatică, din culmea gloriei în mlaștina înfrângerii, urmată de o moarte crudă, prin asasinat".

 Incredibila dramă a unui domn cu o scurtă domnie, un învățat, un înțelept, un poet!

Totuși, „Petru Cercel ar merita, poate, mai mult de la posteritate, cel plecat în căutarea norocului, dar prea slab pentru a-l stăpâni! A avut înfăptuiri demne de remarcat, printre atâtea creaturi invidioase, lacome și vulgare".

Cu el a pătruns „o adiere de Renaștere" în Țara Românească, la acea vreme, aflată într-un Ev Mediu. A fost o „trecere fulgerătoare prin istorie", care a lăsat urme prin „fascinanta" lui personalitate. 

Lasă un comentariu