Călător prin „Cina cea de taină a cuvintelor"

Ana Munteanu Drăghici este o femeie matură, plină de sensibilitate, pentru care poezia este o a doua natură. Se simte bine în ea și încearcă să compenseze, visând frumos,„loviturile sub centură" primite de la viața reală. A început să scrie, atât dintr-o pornire interioară, ludică, cât și din necesitatea de a evada dintr-o lume, care adeseori, dintr-un pragmatism exagerat, nu i se mai mula pe suflet. Scrisul îi făcea bine. Uneori i-a devenit chiar panaceu, în evantaiul de dezamăgiri.

 Viața, cu bunele și cu relele ei, loc al permanentelor seve, i-a fost totuși muza primordială. De acolo și-a extras și își extrage esențe, pe cale le rafinează cu măiestria poetului născut și nu făcut.

Și totuși, cine o cunoaște cu adevărat știe că cea mai mare parte a poeziilor ei sunt cele trăite, și mai puțin cele scrise. Nu e un reproș, ci o constatare care-i dă un anumit tip de identitate culturală. O stare perpetuă de poezie i-a fost și îi este existența. Cu siguranță, știută doar de ea, își este sieși hârtie și sieși stilou, scriindu-se pe sine cu naturalețea și ușurința cu care respiră.

În arealul „Mureșului și Târnavelor" participă la lansări de carte, la proiecte literare, la agape scriitoricești, la cenacluri literare etc. cu conștiinciozitate, dată de plăcerea de a întâlni oameni cu preocupări asemănătoare, dar și cu credința că, oricât de sinuoasă și uneori nedreaptă în apreciere e lumea literară de la noi, ea are ceva de spus, și trebuie să-și urmeze calea. Este o voce care se vrea auzită, o voce care vrea să-și creeze prin vers propriul „colț de rai".

„Cina cea de taină a cuvintelor" din volumul „Nirvana", Ed. Nico, Tg.-Mureș, 2015, vine să-i completeze (și) „negru pe alb", poezia pe care o are, ca o taină, la purtător.

 Cartea este de un lirism candid. Se citește ușor și se poate călători, cu ajutorul ei (desigur, la figurat) stând confortabil într-un fotoliu. Nu plătești decât prețul imaginației lăsate libere. Este unitară stilistic și emoțional, deși ea fost scrisă în două spații depărtate și diferite: Sighișoara, orașul cel de naștere și domiciliu, și Iowa City (Chicago), localitate din S.U.A., locuri unde destinul i-a purtat pașii. Când este în orașul de pe Târnava Mare poeta se-mbată cu miresmele specifice locului: „Urc treptele cetății/ Spre cafeneaua medievală/ Să sorb un strop/ De poezie...// (poezia „Cafeneaua medievală"). Când este la Sighișoara îi este dor de fiica sa, Ligia, și de nepoata Adelina Ana din America, iar când este în America (câteva luni pe an) îi este dor de țară ( e vorba de patria profundă), cu frumusețile și valorile sale de netăgăduit, printre care „Eminescu Divin". Spune poeta: „Acest pământ va fi locuit/ De-un singur popor/ Cu numele dor...// (poezia „Dor"), pentru că „Dorul nu are sediu/ Dorul te ia cu asediu.....Dorul nu are sălaș,/ Dar face oriunde popas..." (poezia „Întruchipare de dor"). Prin scris și prin trăire poetică își mai stinge din dor, gândind, în același timp, și la efemerul ființei, dându-i totuși acestuia din urmă valențe de purtător al luminilor de mâine. Și prin acesta al speranței: „Cuvinte se-adună la cină,/ Cea de taină a vremelniciei din noi/ Ca să sădească lumina/ În floarea de colț de apoi..//„ (poezia „Cina cea de taină a cuvintelor"). Sau: „Umbre iau chipuri de petale/ Să se răsfrângă-n anotimpuri/ Eternitatea nu-i eroare,/ Ci drum e nesfârșit de timpuri...//" (poezia „Credința Învierii").

Virgiliu spunea: „fugit irreparabile tempus". Ana Munteanu Drăghici știe acest lucru și-și umple timpul cu consistente trăiri literare. După putințe, ea adaugă bucuriei prezentului și nostalgiile trecutului, unde „zăpezile de altădată" ale iubirilor sunt reconvertite în suave versuri:„ Ne-am întâlnit iar în gară/ Tu erai în zi/ În mine era seară.../ Printre semnale ai prins a zâmbi.// Tu nu încărunțiseși încă./Ai admirat castania strălucire a părului meu./ Amintirea plutea în fuioare frânte./ Fluierul trenului devenise ecou....// Peronul cernit de plecare/ Mai reținuse un gând- / Smuls din haina uitare- / Lacrimă grea în cuvânt.// Ne-am revăzut dup-o vreme/ La o margine de mormânt./ Deși vegheat de durere,/ Mi-ai dăruit un cuvânt...// Plin de lumină crescuse/ Cuvântul în sufletul meu.../ Frunza de toamnă căzuse./ În primăveri mă-ntorceam eu...// De-atunci multe trenuri plecară/ Și drumuri multe-am făcut/ M-așteaptă însă o gară/ Adolescența-n veșmânt de trecut...//. (poezia "Prin vreme").

 Poeta trăiește clipa (carpe diem) cu bucuria unui dar special de la Dumnezeu. De aceea scrie cu dăruire, chiar cu jertfel-nicie. „N-am altă Ană, mă jertfesc pe mine", cum ar fi spus Ana Blandiana. 

Lasă un comentariu