La 2 decembrie, anul acesta, ar fi împlinit 80 de ani. Încerc să mi-l închipui cum ar fi arătat la aceşti ani, sub acea pereche de mustăţi parcă într-adins lăsate să-l maturizeze la cei 21 de ani. Între „zodia bună" a naşterii lui, acolo, la Poiana Mărului - Mălini, şi „Pasărea cu clonţ de rubin" a acelei nopţi de 9 spre 10 decembrie 1956, a tragicului accident, şi sfârşitul din zorii zilei de 22 a lunii lui Indrea, pe aţa vieţii lui s-au înşirat doar 21 de ani. Timp condensat în care „misterul materiei însufleţite" a aşezat durata unui poet născut, nu făcut, cuprinzând şi „Şcoala de Literatură «Mihai Eminescu»", avându-i dascăli, cu remarcabilele lor prelegeri, pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Camil Petrescu, şi sunetul acela metalic al versului din „Moartea căprioarei", poem scris la doar 18 ani, „simbol al întregii lui poezii", „încărcat până în vârful unghiilor de mesajul, ritmul şi lumina poeziei, aşa cum cochilia scoicii e încărcată de vuietul mării", şi prevestirea aşezată mereu sub unda tragică a „Primelor iubiri", până la acea pierdere „în oceanul de aripi mişcătoare".
„Avea ceva de miel, şi de ied, şi de mânz, într-o primăvară pe o pajişte verde" - scria Geo Bogza, atunci, la lunecarea poetului în întuneric.
Sub semnul destinului, scurta lui fulgerare de diamant a lăsat în urmă ţinuta de eretic a unui Francois Villon, a unui Arthur Rimbaud, a unui Esenin, şi cântecul purităţii debutului de la 15 ani, clocotul nestăpânit, spontaneitatea maiakovskiană, explozia talentului eseninian, „originalitatea de fond a poeziei-instinct a vieţii şi a morţii": „Seceta a ucis orice boare de vânt/ Soarele s-a topit şi a curs pe pământ//...// Ciuturile scot din fântână nămol...//... Văile vuiră. Căzută în genunchi/ Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,/ Îl prăvăli, apoi, stârnind pe apă,/ Fugare roiuri negre de mărgele." („Moartea căprioarei").
Sub pana lui, brazii „vuiesc fără furtună", în viziunea lui de forţă sugestivă, confundându-se cu „o magie a universului", poetul se autodefinea: „Eu sunt spiritul adâncurilor/ Trăiesc în altă lume decât voi".
Opera lui este „o mărturie a timpului său şi a excepţionalului său talent poetic, într-o accelerare uimitoare a versurilor": „Trăim în miezul unui ev aprins/ Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă,/ Cei ce nu ard dezlănţuiţi ca noi/ În flăcările noastre se destramă" („Viitorul");
„O parte din noi ne-am învins/ Greşeala, minciuna şi groaza,/ Dar e drum, mai e drum necuprins/ Până-n zarea ce-şi leagănă raza,/ Generaţii secate se sting,/ Tinerii râd către stelele reci -/ Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă/ Pe aceste mereu mişcătoare poteci?// Cine din noi va muri/ Înainte ca trupu-i să moară?// Cine o să-şi lepede inima-n-colb -/ Insuportabil de mare povară?// Ca un vânt rău, ori ca o insultă,/ Întrebarea prin rânduri trecu.// - Ascultă, ascultă, ascultă!// Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!" („Noi, nu!").
Albatrosul ucis, căruia „Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod", „Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş", încât „Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,/ Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn", iar viitorul - spunea poetul - trebuie spălat „cu braţele-ncordate" „şi să-l udăm cu ploile gândirii", pentru a „înflori livezile imaculate ale minţii".
„Candoarea biografică", mereu aproape de „farmecul spontaneităţii" nu rareori stă în preajma „norilor negri ai morţii", aureolate toate de acel „înalt şi nobil lirism" al celui „atât de plin de harul poeziei". Dovadă-I şi poezia scrisă la 10 decembrie 1956, doar la câteva ceasuri după accidentul fatal: „Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.// Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin./ Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin,/ Ciugulind prin ţărână,/ Vor găsi, poate,/ Urmele poetului Nicolae Labiş,/ Care va rămâne o amintire frumoasă".
Zăreşti, parcă, citindu-i poezia, undeva, mereu, ochiul de lup străpungându-te prin gheţurile „Luptei cu inerţia", trimiţându-te la „Vârsta de bronz", când „clopote grave sunară",/ Tragem cugetarea, din teacă, afară!", trimiţându-te, apoi, prin inegalabila prospeţime a versurilor, după 59 de ani de la moartea lui, spre poezia „În mai": „Toţi pomii în zori şi-au mişcat cu mirare/ Perlele florilor scăpărătoare,/ Ritmice grupuri de foc vegetal,/ Îmbrăţişare de jar şi răcoare//...// Prima, din altele multe ce vin,/ Trăiţi înflorirea aceasta deplină".
Nicolae Labiş trăia nu doar în acea „geografie a timpului", ci, înainte de toate, el trăia istoria timpului! Lumina divină, ţinând cont mai ales de timpul învolburat în care trăia şi scria, înălţa pe cerul poeziei româneşti un astru nou, acel „vârf de lance" „buzdugan al unei generaţii", cum se exprima acad. Eugen Simeon, „care va rămâne - cum scria Nicolae Labiş pe patul de spital - o amintire frumoasă" a celui care avea destinul lui „Mercuţio al lui Shakespeare" (Tudor Vianu).
Într-o dimineaţă de decembrie, „Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat" pe puiul de cerb „încredinţat nemuririi", „a cărui viaţă a fost ca o fulgerare." „Dar vântul, un crivăţ bătu, / Crivăţ cu gheaţă bătu, / Se-ntinse pe ramuri de brumă, / Floarea plăpândă căzu… // Luceafărul lui a căzut / Rece pe lut a căzut, / Cu fruntea lui galbenă, moartă, / Palid şi mut" - scria Mihai Beniuc la moartea lui, a „puiului de cerb."
„A ars scurt şi orbitor" (Tudor Vianu), noi „îi pronunţăm numele, ni-l reamintim, mergem cu el mai departe": „Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu,/ Deasupra lumii sufletului meu./ Izvoarele s-au luminat şi sună/ Oglinzile ritmându-şi-le-n dans,/Şi brazii mei vuiesc fără furtună/ Într-un ameţitor, sonor balans,/ În vii vibrează struguri străvezii/ - Cristalurile cântecelor grele -/ Şi stropi scăpărători de melodii/ Ca roua nasc în versurile mele./ Eu curg întreg în acest cântec sfânt:/ Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt".
Cu cântecul lui, după 80 de ani, mergem noi mai departe!
