Motto:
Cum să-ngăduim neghina, nepăsarea, neştiinţa,
Când pământul însuşi cere mult visatele-i minuni?
(Nicolae Labiş, Pământul)
Spunea cineva că atunci când a murit Labiş avea doi ani şi două mâini cu care nu prea ştia ce să facă. Treptat, cu cele două mâini i-a răsfoit, citit şi învăţat poetului opera. Ne întrebăm cum îl răsfoim, cum îl citim, cum îl învăţăm astăzi pe cel pornit de timpuriu către vibraţii pentru visare, inimă, lacrimi, greşeală şi păcat, unde-l primim, cum îl elogiem şi dacă versul lui ne taie respiraţia, ştiind că Arghezi îl primea acasă la el, Călinescu îi elogia poezia, iar Nichita Stănescu recunoştea că versul labişian îi tăia respiraţia. Credem că Nicolae Labiş este mereu o carte nouă. Îi privim chipul, numai ochi şi numai mirare în faţa lumii şi în faţa Sinelui (câtă candoare a mirării!), din ediţia de „Poezii" a lui Gheorghe Tomozei, auzindu-i, printre zăpezile candide ale privirii, vocile necontenite din piept, cele care iubeau iubirea pură.
S-au scris pagini de critică literară despre Nicolae Labiş ca rămânând în literatura noastră prin ceea ce ar fi putut să fie. Este nedrept unghiul acesta de lectură. A fost neîndreptăţit de destin, l-a neîndreptăţit timpul postdecembrist, îngustându-i fiinţa spirituală prin asocierea ei doar cu „evulaprins" comunist. Sunt necinstite astfel de interpretări. Desigur, „evul aprins" a intrat în ritualurile poetului, cele de iniţiere în viaţă - Doream să prind a vremii înţelesuri - dar când a înţeles, când s-a întemeiat, când a simţit între om şi zi văpăile dezastrului, Labiş a refuzat „evul aprins": Eu sunt spiritul adâncurilor / Trăiesc în altă lume decât voi. A fost, repede, ţintit de ochii de lup ai potentaţilor speriaţi de influenţa pe care putea s-o aibă Labiş asupra conştiinţei publice. În Versuri de dimineaţă, cuvântul poetului devine manifest: Pentru ce-i viu în noi toţi, / Pentru ucişii, ucisele, / Oameni, păziţi de orori, / Viaţa şi visele...
Nicolae Labiş căuta altitudinile spirituale, cele ce pot fi cântec: Eu curg întreg în acest cântec sfânt. Respingând zăpezile murdare, simţindu-şi fiinţa în comuniunea cântecului sfânt, a purităţii, a vitalităţii şi tainei peisajului natal, poemele labişiene devin preamăriri ale luminii. Ţara copilăriei din poemul Mihail Sadoveanu, străjuită de splendoarea slovelor Dumbrăvii minunate, devine osie a luminii, biruitoarea nemărginire a spiritualului coborând în poet: Eu flămând..., dar luceau florile, pomii... Ideea jertfei din Meşterul devine motiv literar generic în poezia labişiană, dar şi acord dintr-un autoportret labişian, dintr-o spovedanie - profesiune de credinţă - întru fără-de-moarte a creaţiei adevărate: Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare, / Fără odihnă, fără uitare, fără somn.
Cum să ne apropiem astăzi de poezia lui Nicolae Labiş? După unii cu sfială, cu anume disponibilităţi sufleteşti, după alţii... de loc. Credem că noutatea, vivacitatea, sinceritatea, splendoarea versului labişian trebuie să le trecem prin sentimentul de continuă înnoire a acestora. Nicolae Labiş este mereu o carte nouă. Şi acum când se împlinesc 80 de ani de la naşterea sa. Ar putea fi Aici, cu noi, privind moartea căprioarei de azi sau citindu-ne poemul intitulat Poezia, cu dedicaţia Cititorului:
Deşi-i din implicaţii şi
rămurişuri pure
Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup,
Intrâd în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,
Căci te ţintesc fierbinte, prin gheţuri, ochi de lup.
