Ninge la Veneția

Motto: 

„Eu n-am cerut să fiu român!

Am avut noroc" (Petre Țuțea)

Ninge la Veneția și îmi pare atât de firesc de parcă în toate iernile vieții mele aș fi patinat în Piața San Marco printre gondolieri cu cape negre și curtezane înfrigurate.

Încerc, zadarnic, să-mi imaginez chipul bărbatului zvelt care sfâșie mătasea apei fredonând mașinal o canțonetă și... mă trezesc. Afară „e noapte și e frig, seniori", așa că mă vâr din nou sub pătură, spre a-mi recupera drumul pe sub Il Ponte dei Sospiri și gondolierul cu ochi verzi - Mamma mia! - abia ghiciți în spatele măștii carnavalești.

Pulberea diamantină se vălătucește spre Palatul Ducal, prelingându-se tainic pe lângă zidurile bătrâne, descojind uitate dureri în luciul de ape. Însăilez în gând un poem genial ce s-ar dori redat posterității, tresar și... deschid ochii.

Of, Doamne! A plouat cu stele toată noaptea, dar eu nici măcar n-am deschis fereastra să le privesc. Am uitat. Sau poate doar m-am prefăcut. Dar degeaba! Au coborât ele, puzderie, pe raza subțire de lună, în stropul de vis, care, fiindcă tot le-am lăsat să-mi zdrențuiască somnul, mi-a povestit, șoptit, despre blondul - blândul poet de aur, Nichita Stănescu, și despre cea mai mare dragoste a vieții lui, „Această țară de vis":

„Când se va sfârși asfaltul drumului

trupul meu și trupul tău se vor face asfalt

ca să nu rămână necălătorită

această țară de vis.

 

Când vor cădea frunzele pomului,

când se va veșteji iarba câmpului,

pletele mele și pletele tale

se vor așterne pe câmpuri

ca să nu rămână înfrigurată

această țară de vis.

 

Când vor seca izvoarele

și când ploile vor pleca în sus

eu și cu tine ne vom ține de mână

și vom plânge, vom plânge

ca să nu rămână văduvită de tristețe

această țară de vis.

 

Când vor muri câinii,

când vor pieri caii,

când iepurii vor fi mâncați

de gura morții,

când ciorile negre

și pescărușii albi

vor fi mistuiți în gușa aerului,

eu și cu tine vom fi

câine și cal

iepure și cioară,

dar mai ales vom fi

pescărușul cel alb

ca să nu rămână

fără diadema de carne vie

această țară de vis."

„A vorbi despre limba în care gândești, a gândi - gândire nu se poate face decât numai într-o limbă - în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. (...) Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă. Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. (...) O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește."

Ninge la Veneția și horbota argintie împletește cuvinte și necuvinte... despre căderea în cer, despre viață și neviață, despre mântuire și jertfă prin iubire și neiubire, despre veșnicia firului de iarbă și lumina cea dintâi, despre „această țară de vis".

  

  

Lasă un comentariu