Numele complet este Hans Hugo Bruno Selye. Cine este el? După cum însuși relatează în interviul acordat lui Georgette Goupil la începutul anilor '80 ai secolului XX, aflăm: „… sunt născut într-o țară în care, la început existau două naționalități, cam ca aici, în Canada. Era imperiul austroungar. Eu însumi eram cumva la confluența acestor două culturi, căci mama era de naționalitate austriacă - ea nu vorbea de altfel decât germana - în timp ce tata era ungur - și aceasta era limba pe care el o vorbește cu toți, în afară de mama, bineînțeles. Or, primul război mondial a antrenat dezmembrarea acestui imperiu austro-ungar. Comunismul și-a făcut intrarea atunci în Ungaria. Dar, în același timp, comuna noastră se afla de partea cealaltă a noilor frontiere, fiind anexată Cehoslovaciei. Pentru mine era ca o a treia naționalitate.
… Aveam aproximativ nouă ani. Nu înțelegeam prea bine ce se întâmpla, dar mă găseam cufundat în miezul acestei drame, într-o regiune în care se băteau în stradă. Nu era întotdeauna prea vesel: mi s-a întâmplat chiar să fiu condamnat la moarte în fața unui tribunal militar. La nouă ani! Tensiunile politice erau atât de puternice, încât erau împușcați chiar și copii, dacă se credea că făcuseră ceva periculos împotriva comuniștilor. Ceea ce făcusem eu nu era atât de periculos: îndrăznisem să port o cocardă la sărbătoarea națională ungară, la 15 mai! Această cocardă era un simbol naționalist, în culorile regale ale Ungariei - roșu, alb și verde. O purtasem deoarece tata era foarte naționalist, fără ca bineînțeles să pricep toate implicațiile acestui gest." Grație unui avocat care pe lângă lege mai cunoștea germana și ceha, având și rolul de traducător, copilul a fost salvat.
Înaintea evenimentelor arătate, localitatea sa natală se numea Komárom, iar după ce a fost cuprinsă în granițele Cehoslovaciei a fost redenumită Komarno. O altă consecință ivită ca urmare a acestei răsturnări de situație a fost imposibilitatea de a trece de pe un mal pe celălalt al Dunării, iar cum clinica tatălui său era situată pe partea cehă, familia a devenit de cetățenie cehă. „Această schimbare de cetățenie a avut repercusiuni destul de puternice asupra mea. De la o zi la alta, învățătorii ne predau în limba cehă. Exista un naționalism foarte puternic la tineri, și puteți înțelege cât de greu poate fi să înveți o limbă împotriva voinței. Dar eu m-am obișnuit cu ea și aceasta explică de ce, mai târziu, mi-am urmat studiile în orașul Praga. Dar la Komarno, formam o minoritate, o minoritate detestată. Pentru familia noastră, era și mai complicată, căci taică-meu, care pe atunci era medic militar, n-a vrut să continue această muncă în contul armatei cehe. Deci, și-a pierdut rangul. Atunci și-a deschis el clinica medicală, clinica Selye, datorită, mai ales, bijuteriilor mamei… Din fericire această clinică a funcționat foarte bine". Părinții săi au murit la Budapesta; mama a fost victima unui glonț rătăcit în timpul invaziei sovietice din 1956 (fapt relatat în volumul „Le stress de ma vie", publicat în 1976 la editura „Alain Stanké" din Montréal).
În localitatea natală a urmat studiile elementare și liceale. Din 1924 și-a început studiile universitare la Facultatea de medicină din cadrul Universității germane din Praga, absolvindu-le în 1929 și tot aici avea să obțină și titlul de doctor în medicină în 1931. Chiar în acest din urmă an, el a beneficiat de o mult râvnită bursă Rokefeller la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore, SUA, și peste doar un an lucra deja în cadrul Universității McGill din Montréal, Canada, unde în 1945 avea să fie numit profesor. Progresul înregistrat de el în studiul stresului face ca în 1946 să ia ființă - tot la Montréal - Institutul de Medicină și Chirurgie Experimentală, unde va fi director, iar institutul a devenit acum „Institutul Internațional de Cercetare a Stresului"; tot ca urmare a aprofundării problematicii complexe a stresului, în 1980 a luat ființă „Fundația Hans Selye". El, care a petrecut 45 de ani în laborator, a lăsat în urmă și o operă impresionantă - circa 40 de volume și peste 1.500 de articole de specialitate. Prin cele 100 de conferințe ținute anual, a devenit un mare popularizator al științei medicale în general, și al științei stresului în particular. Arcadie Percek subliniază faptul că „deși este unul din clasicii biologiei și al medicinei experimentale, el a pus un deosebit accent în cercetările și în munca sa pe metodele cele mai simple de cercetare și, în special, pe spiritul de observație". Crezul savantului era: „Nici prestigiul temei/ Nici puterea instrumentelor/ Nici volumul cunoștințelor/ Nici exactitatea proiectelor/ Nu vor putea înlocui/ Originalitatea gândirii și a spiritului de observație". În concepția sa, cercetătorii de mare calibru în conceperea ideilor reunesc rigoarea științifică și originalitatea, ceea ce, recunoaște el, se întâmplă rar. O nouă teorie nu trebuie să fie corectă, ci trebuie să fie fertilă, dar o nouă observație trebuie să fie exactă. În privința unei noi teorii „este mai mult regula decât excepția" să nu fie acceptată, și cu toate că este fertilă, inexactitatea pe care o comportă o face ușor atacabilă, iar pe deasupra cercetătorii „tradiționaliști" se văd obligați să procedeze la o nouă interpretare a celor promovate de ei până atunci, teoriile lor pierzând uneori orice semnificație.
(va urma)
