„Împărat slăvit e codrul…"

Codrule, codruţule, / Ce mai faci, drăguţule, / Că de când nu ne-am văzut / Multă vreme au trecut / Şi de când m-am depărtat, / Multă lume am îmblat". // „- Ia, eu fac ce fac demult, / Iarna viscolu-l ascult, / Crengile-mi rupându-le, / Apele-astupându-le, / Troienind cărările / Şi gonind cântările: / Şi mai fac ce fac demult, / Vara doina mi-o ascult / Pe cărarea spre izvor / Ce le-am dat-o tuturor, / Împlându-şi cofeile, / Mi-o cântă femeile". // „- Codrule, cu râuri line, / Vreme trece, vreme vine, / Tu, din tânăr precum eşti, / Tot mereu întinereşti." / „- Ce mi-i vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri, / Că, de-i vremea rea sau bună, / Vântu-mi bate, frunza-mi sună; / Şi de-i vremea bună, rea, / Mie-mi curge Dunărea. / Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor, / Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa rămânem: / Marea şi cu râurile, / Lumea cu pustiurile, / Luna şi cu soarele, / Codrul cu izvoarele."

Citim şi recitim, din poezia „Revedere", versurile Înaltului Domn al Limbii şi al Poeziei noastre, acel „om deplin al culturii româneşti", Mihai Eminescu, închinate codrului, cu totul alt codru azi, decât cel al vremurilor sale. Vedem, cu toţii, ce se întâmplă azi cu codrul, care, în vremurile noastre, nu mai este frate cu românul, codrul trădat, codrul tăiat, la ras, codrul vândut, fără milă, fără elementara logică! „Împărat slăvit e codrul!" - scria Eminescu. Codrul de atunci, nu cel de azi. Codrul, tot mai împuţinat prin munţii noştri, altădată o fală a Carpaţilor care ne-au lăsat şi „Mioriţa", bijuteria creaţiei anonimilor înaintemergători, subţiat „nu de ziua care scade" şi de noaptea ce creşte, nu dacă „păsările trec //…// Şi se duc ca clipele, / Scuturând aripile", ci din lăcomia omului şi a „Drujbelor" lui, ale căror dinţi fac ravagii, din 1990 încoace, prin pădurile noastre. Codrul românesc nu se mai clatină „Fără ploaie, fără vânt, / Cu crengile la pământ", ci ras şi culcat la pământ de mizeriile financiare ale lăcomiei unor şmecheri din ţară şi din afară, îmbogăţiţi în cei 25 de ani postdecembrişti. Nu viscolul iernii îi mai rupe crengile şi-i goneşte cântările, ci omul, lăcomia şi prostia lui. Cum să nu-ţi tresară inima, cum să rămâi nepăsător, când „aurul verde" al falnicilor munţi româneşti de altădată, o bogăţie a acestei naţiuni, ia drumul străinătăţii, îmbogăţindu-i, de pildă, pe austrieci, dar şi pe cei o mână de afacerişti români, şmecheri, profitori şi hoţi, bandiţi care au pus mâna, ilegal, prin fals, pe podoaba munţilor noştri?! Iar rana noastră sângerează, din 1990 încoace, fără să le pese, într-un fel, mai-marilor noştri guvernanţi, complici la acest jaf naţional!

Am urmărit, recent, pe ecranele unei televiziuni, acea coloană de 25 de autotrenuri cu remorcă, unul după altul, parcă sfidându-ne, ducând peste graniţă, în doar câteva minute, acel „aur verde", o bogăţie românească, fără să-i pese cuiva din rândul puternicilor clipei româneşti! Prin furt la vedere se duc pădurile noastre româneşti! Ţări, precum Austria, în care tăierea unui singur copăcel constituie o gravă infracţiune, pedepsită aspru de lege, îşi păstrează intacte pădurile şi vin la noi să ne radă munţii, pătrunzând, prin unele locuri, până şi în rezervaţiile naturale, ocrotite prin lege.

Nimeni nu vede?! Nimeni nu aude?! Aşa că, până acum, s-a făcut extrem de puţin pentru a se pune capăt jafului şi încălcării legilor! „Cazul Viorel Hrebenciuc", acum ajuns la Mititica, care a furat, cot la cot, cu Verestoy Attila, cuscrul lui, este izolat, mic de tot faţă de neregulile care se petrec în România. Ciudat lucru, nimeni nu protestează, românii privesc paşnic şi pasivi la acest enorm jaf. Nimeni nu opreşte hoţia! Nimeni nu spune STOP! Destul s-a furat! La noi jaful organizat continuă, în timp ce o ţară, este vorba despre Albania, grijulie faţă de o bogăţie a ţării, a oprit tăierile de arbori, protejând pădurile, pentru 10 ani! Pe la noi, firma austriacă toacă, taie în draci, rade tot ce-i cade în cale, fără reţinere, fără frică, fără ruşine!

Şi iar ne întoarcem, vrând-nevrând, la acea coloană de 25 de autotrenuri cu remorcă, parcă amintind de un fel de cortegiu funerar. De 25 de ani pe la noi se fură, se fură mereu, în draci, invocându-se chiar „reglementări europene." Numai, aşa cum au procedat şi au spus şi alte ţări membre ale Uniunii Europene, trebuie, şi noi, românii, mai-marilor europeni să le arătăm, să le spunem răspicat, măcar acum, în ceasul al 12-lea, că pădurile româneşti sunt o bogăţie a noastră, a românilor, aşa că nimeni n-are dreptul să-şi bage nasul acolo unde nu-i fierbe oala! Guvernanţii noştri nici măcar atâta n-au făcut, dând liber, vinovaţi şi complici, furtului, tăierii codrilor româneşti, lăsând senzaţia deranjantă că trăim într-o ţară ocupată.

Din păcate, versurile lui Eminescu, referitoare la codru, „Tu, din tânăr precum eşti, / Tot mereu întinereşti", par, azi, dintr-o altă realitate, de demult, parcă de pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, atât de departe faţă de cea de azi. Au loc retrocedări prin trafic de influenţă, cu totul ilegale, avându-i în rol principal pe şmecherii sistemului, inşi precum Remus Truică, Dan Andronic, prinţul Paul Lambrino, avându-i, în spate, pe Udrea, Cocoş, Tăriceanu, Băsescu, foşti puternici ai clipei, şi ei, implicaţi, până peste cap, după cum s-a văzut, în afaceri oneroase, avantajaţi de jilţurile înalte ale Puterii care compromite şi, uneori, îi prosteşte pe unii. O mafie a retrocedărilor, care, iată, pune ţara pe jar, aducând, în prim-planul afacerilor murdare, personaje ciudate, precum Tal Silberstein, fost consilier al ex-premierului Tăriceanu, prinţul Paul Lambrino (mare greşeală să i se spună, mai ales, după ce a făcut, cu titlu de împrumut, „de România!", cum lui atât de mult îi place!), Benny Steimetz, Arthur Filkenstein, Marius Macarovici. Nişte trepăduşi din „reţeaua Truică", inşi care revendică orice, păduri, mai ales, indivizi care au declanşat partea lor din acest dezastru românesc, unde se fură, într-adevăr, ca în codru. E cumplit să constaţi cum vin inşii ăştia de departe, de prin Canada, Australia, Israel, America, cum se zice, de la capătul lumii, să ne ceară, să ne impună, să ne fure. Inşi care au venit, cu buzunarele goale, în România, nu să aducă bani, ci să scoată cât mai mulţi. Şpăgi, influenţe, trădări, puse la cale de cei mereu în război cu Statul Român, care, aşa cum s-a văzut, nu are avocaţi care să-l apere! Aşa se face că, de 25 de ani, România este călcată de bande de mafioţi!

O întrebare devine stăruitoare şi sâcâitoare: ce caută în aceste afaceri murdare, prinţul Paul Lambrino, ca şi în cazul altui prinţ, Paltin Sturdza? Paul Lambrino, urmaş de Hohenzollern, căruia îi sufla vântul prin buzunare, privind, lacom, spre regele Mihai I, care a „recuperat", şi el, cam mult şi multe în această Românie, prinţ acum implicat, dus şi el cu duba la DNA, în retrocedări cu păduri şi cu terenuri care nu erau proprietate regală! Nu ştia, oare, el, prinţul Paul Lambrino, că feţele regale, din ţările pe care el le cunoaşte, nu se amestecă într-o astfel de ruşine şi decădere morală?! Nu ştia că, dacă te bagi în tărâţe, te mănâncă porcii?

Codrului românesc, din 1990 încoace, de e „vreme rea sau bună", frunza nu-i mai sună, ca altădată, şi, sub securea „omului schimbător", a caracatiţei Truică, fost consilier personal, şef de cabinet al lui Adrian Năstase, azi se tot pleacă!

Ce a descoperit Corpul de Control? O adevărată explozie în dosarul retrocedărilor, afaceri halucinante, cu prejudicii de 136 de milioane de euro, implicaţi fiind Remus Truică şi Dan Andronic, cercetaţi de procurori, sprijiniţi de inşi precum Tal Silberstein, Paul Lambrino, arestat la domiciliu, Benny Steimetz, Arthur Filkenstein, Marius Macarovici, de şmecherii sistemului, de toţi yesmanii ăştia, hoţi cu gulere albe.

Ne întrebăm, ca şi în alte cazuri, hoţii fiind ştiuţi: când vor fi daţi banii furaţi înapoi, în cazul retrocedărilor ilegale, paguba, la nivelul întregii Românii, fiind de miliarde de euro. Cine-i recuperează? Speranţa este noua lege!

Până atunci, cu gândul şi speranţa la un alt viitor mai bun pentru pădurile româneşti, podoaba munţilor noştri, atât de râvnită de toţi, să rostim, împreună cu Eminescu, versurile încrederii noastre din „Povestea codrului", pe care-l dorim şi de acum înainte, frate cu românul: „Împărat slăvit e codrul, / Neamuri mii îi cresc sub poale, / Toate înflorind din mila / Codrului, Măriei-sale."

 

Lasă un comentariu