Hans Selye a fost creatorul și slujitorul unei singure idei - aceea de stres. Germenii ideii de stres l-au frământat încă de la vârsta de 19 ani când era student în primul an de facultate, când a observat și apoi s-a întrebat: „De ce au bolnavii aerul bolnav?", adică înfățișarea și comportamentul comune - palizi, slăbiți, fără poftă de mâncare - indiferent de ce boală sufereau. „Nu cumva toate aceste semne clinice dispuneau de același numitor comun?" Răspunsul la această problemă avea să apară abia după un deceniu, pe când era cadru al Universității din Montréal. El destăinuie că „În această muncă (de cercetare, n.n.), credeam că am izolat un nou hormon sexual. L-am injectat cobailor. La autopsie, mă așteptam prin urmare să găsesc modificări ale organelor sexuale, modificări datorate acestui hormon. În locul transformării organelor sexuale am avut surpriza să constat că glanda situată deasupra rinichiului - suprarenala, crescuse în volum, că stomacul era acoperit de ulcere și că un anume sistem, sistemul limfatic era atrofiat… Am supus cobaii mei la tot felul de condiții: frig, oboseli intense, infectarea unor substanțe toxice. Mereu aceleași simptome, aceleași modificări ale organismului lor. Mi se părea că atingeam un mecanism biochimic comun tuturor bolilor". „După cum știm, medicina a fost mult timp convinsă că bolile își au originea doar în factori concretizați de diverși microbi, de diverși viruși, cât și traume de tot felul". Ei bine, Hans Selye a descoperit că la originea bolilor stau în aceeași măsurăși stresurile, în enorma paletă de cauze în care ni se prezintă acestea. El a demonstrat, de exemplu, și încă experimental, că o stare tensionată, o stare conflictuală, cât și alte asemenea situații se soldează cu un exces adrenalinic, exces care, dacă se repetă mereu și durează, se poate solda în cele din urmă cu apariția unei hipertensiuni arteriale, a unui ulcer gastro-duodenal sau a altor boli. Așadar, o agresiune sau o solicitare de ordin psihic poate duce la îmbolnăviri cu caracter organic.
Prin stres - termen de origine engleză- desemnăm orice agresiune de mediu sau orice stare de tensiune creată de acesta și față de care organismul se apără pe calea unor reacții adaptative de solicitare a acestui ax funcțional, de importanță vitală din economia organismului, axul hipotalamo-hipofizo-suprarenalian.
Termenul este utilizat în două sensuri: unul psihiatric privind latura emoțională a efortului de adaptare și un altul popularizat de Hans Selye în optica căruia „Nu ce ți se întâmplă este important, ci felul în care reacționezi". Selye consideră că reacția se dezvoltă în trei trepte: 1) reacția de alarmă, care constă în mobilizarea tutror părților din organism, etapă în care inima bate mai repede, respirația se accelerează, o transpirație accentuată etc.; 2) etapa de rezistență, timp în care persoana se adaptează la agentul stresant, și care, dacă trece de o anumită limită, „energia de rezistență" se epuizeazăși astfel se intră în 3) etapa de epuizare. Aceste trei etape sau faze se includ în ceea ce numim „sindromul lui Selye" sau sindromul general de adaptare. O sugestie și o cerință în același timp, a savantului, este identificarea mai bună a relațiilor dintre reacțiile pur somatice - ulcerele gastrice, tensiunea arterială etc. -și evenimentele psihologice sau sociologice care apar în viața individului.
Doi americani - sociologul D. Mechanic și psihiatrul T. Holmes - au alcătuit o ierarhizare a șocurilor susceptibile a fi cauza reacțiilor adaptative psiho-somatice (a stresurilor), stabilind indicele de 100 pentru șocul produs de moartea unei persoane apropiate, dragi; pe locul următor se situează divorțul care are indicele 73; închisoarea cu 63, acidentul sau boala cu 53, pensionarea cu 43; moartea unei rude cu 42; schimbarea locului de muncă cu 36; dezacordurile și ostilitățile conjugale cu 35; schimbarea responsabilităților profesionale cu 29; schimbarea felului de viață cu 26; schimbarea graficului orar de muncă cu 20; schimbarea obiceiurilor alimentare cu 15; vacanța, datorită schimbării modului obișnuit de viață, cu 13 etc.
Se poate concluziona că stresul este o realitate omniprezentăși perturbatoare a universului nostru existențial și el stă la baza a numeroase boli, și în zilele noastre îl definim ca „un răspuns nespecific al organismului la orice solicitare".
În dicționarul de psihologie coordonat de Ursula Șchiopu (1997) se menționează că Hans Selye, când a dezvoltat teoria stresului în 1951, a vorbit și de eustres. Ceva mai accentuat a făcut referiri la acesta prin 1974 - „Le stres sans d'étresse". Lui Selye îi plăcea să dea ca exemplu „cel al unei mame care-și revede fiul pe care îl credea mort". Atât în situația când îl credea mort, cât și atunci când și-a revăzut fiul, surpriza a produs mai multe modificări fiziologice- „în ambele cazuri femeia a suferit un stres… La anunțarea decesului fiului, eu vorbesc despre «distress», un stres neplăcut, iar în situația întoarcerii fiului, vorbesc despre «eustress», un stres plăcut". Eustresul de cantitate redusă mobilizează, antrenează, este energizator chiar și pentru creativitate. Stresul înțeles în sensul său general, ne însoțește pe întreaga durată a vieții noastre și îl resimțim în grade diferite și în funcție de sensibilitatea noastră, a fiecăruia în parte.
