Conştiinţa de obicei nu ne înşeală. De la ea ştim cum suntem, când greşim. De noi înşine nu ne putem ascunde. De oricine ne putem ascunde, dar nu de noi înşine. Şi, evident, nu ne putem ascunde nici de Dumnezeu. Căci conştiinţa e legea lui Dumnezeu sădită în noi. Numai când ne pervertim conştiinţa, ea nu ne mai poate spune adevărul. Altfel, ea e măsura sigură a adevărului despre noi. Chiar şi atunci când îl ştie numai şi numai ea. Chiar şi atunci când cădem uşor de acord cu noi înşine, şi ne împăcăm cu gândurile şi faptele noastre păcătoase, cu lipsa de onestitate, cu ipocrizia, chiar şi atunci, în forul nostru interior ea ne spune că greşim. Avem doar speranţa că nu mai ştie nimeni. Ne amăgim însă cu această speranţă. Căci ştie Dumnezeu.
Oare ce poate fi mai convingător că dreptatea ca lege dumnezeiască e sădită în noi şi că ea mărturiseşte în noi despre existenţa lui Dumnezeu şi despre bine, despre dreptate şi despre adevăr, ca legi care trebuie să guverneze viaţa noastră şi a lumii? Acesta e un semn, că de conştiinţă, de noi înşine nu ne putem ascunde. Conştiinţa e ca o oglindă care ne arată aşa cum suntem. De suntem curaţi, ne arată curaţi. De suntem murdari, ne arată murdari. Numai o oglindă deformată sau murdară ne deformează, dar o oglindă dreaptă şi curată ne spune drept. Tot aşa ne spune şi conştiinţa dreaptă, nepervertită.
Când a creat Dumnezeu pe om, a aşezat în el o sămânţă divină, mai vie şi mai luminoasă decât o scânteie, pentru a lumina sufletul şi pentru a-l face să deosebească binele de rău. Aceasta se numeşte conştiinţă, care este legea naturală nescrisă. Dacă conştiinţa noastră ne spune să facem un lucru sau să nu-l facem, dacă ea ne spune din nou şi noi nu facem ceea ce ea ne zice, persistând în a o nesocoti, povara care apasă asupra ei o împiedică să ne conducă în viaţă în mod clar. Asemenea unei lămpi a cărei claritate este întunecată de impurităţi, ea începe să ne facă să vedem lucrurile mult mai confuz, mult mai obscur. După cum într-o apă tulbure nimeni nu-şi mai poate vedea faţa, tot aşa şi noi ajungem să nu mai distingem vocea conştiinţei şi facem ceea ce noi nu dorim. Totuşi nu e nimeni care să fie lipsit de glasul conştiinţei, fiindcă ea este ceva dumnezeiesc în noi, care nu moare niciodată. Ea ne aminteşte fără încetare de datoriile ce le avem. Însă noi suntem cei ce nu le ascultăm.
Să ne silim să ne păzim conştiinţa, atât timp cât suntem în această lume, având grijă să nu nesocotim mustrarea ei, în orice împrejurare, şi să nu o înlăturăm de la nici o faptă, oricât de mică. Căci din lucrurile mici, aşa-zise fără însemnătate, se nasc lucruri mari. Începem prin a zice: Ce însemnătate are, dacă zicem cutare cuvânt? Ce însemnătate are dacă eu mănânc cutare mâncare? Ce importanţă are dacă eu mă ocup de o afacere? Se poate atunci zice: Astfel se poate ajunge până la a nesocoti lucrurile importante şi grave, sugrumând conştiinţa. Şi, în sfârşit, se ajunge la paguba de a cădea la o totală nesimţire a conştiinţei. Să avem grijă de a nu nesocoti lucrurile mici, să luăm aminte de a nu le socoti fără însemnătate. Ele nu sunt mici, fiindcă devin o boală, o deprindere.
Să fim atenţi la lucrurile uşoare, pentru ca să nu devină grave. Virtutea şi păcatul încep din lucrurile mici, însă duc la lucruri mari, bune sau rele.
De aceea Mântuitorul ne îndeamnă de a ne păzi conştiinţa sub forma unui avertisment dat fiecăruia în mod diferit. Căci conştiinţa este aceea care ne învaţă ceea ce este bine şi ceea ce este rău, prin mustrarea ei; ea este aceea care ne arată ceea ce este de făcut şi ceea ce nu este de făcut. Ea este aceea care ne va acuza în veacul viitor. Însă păzirea conştiinţei prezintă o mare diversitate de aplicări. Trebuie să o păzim cu privire la Dumnezeu, cu privire la semeni, cu privire la lucrurile materiale; cu privire la Dumnezeu, având grijă de a nu nesocoti poruncile ei chiar în lucrurile care nu sunt cunoscute de oameni şi de care trebuie să dăm seamă. Fiecare păstrează conştiinţa sa faţă de Dumnezeu, în taină de pildă, atunci când nu neglijează rugăciunea, când nu este lipsit de grijă faţă de pasiuni care vin asupra inimii şi nu consimte cu ele. Atunci are conştiinţa trează faţă de Dumnezeu când evită să judece pe aproapele său, fără să ştie el, într-un cuvânt pentru tot ce se petrece în taină şi pe care nimeni nu cunoaşte decât Dumnezeu şi conştiinţa noastră şi aceasta în faţa lui Dumnezeu.
Conştiinţa faţă de aproapele constă în a nu face absolut nimic din ceea ce ştim că răneşte sau asupreşte pe aproapele nostru, fie că este o acţiune, o vorbă, o atitudine sau o privire. Căci sunt şi atitudini care rănesc pe semeni. O privire, de pildă, poate supăra. Pe scurt spus, ori de câte ori omul ştie că face ceva care ar tulbura pe aproapele, conştiinţa sa este aceea care îl aprobă sau îl mustră. De aceea trebuie să avem grijă de conştiinţa faţă de oameni. În sfârşit, să păzim conştiinţa faţă de lucrurile materiale. Aceasta înseamnă să ne păzim de a le folosi în scopuri rele, de a nu lăsa să se piardă sau de a nu fi aşezate la locul lor. Conştiinţa faţă de lucrurile materiale ne călăuzeşte şi cum să ne îngrijim trupul, cum să ne îmbrăcăm. Prin îmbrăcăminte putem să trezim sau invidia semenilor sau să ducem în ispită. Conştiinţa este aceea care ne indică atitudinea şi felul corect, sănătos şi folositor de îmbrăcăminte. Acelaşi lucru se poate spune şi despre alimente. Putem să ne săturăm cu legume şi cu fructe sau măsline. Însă în loc de a ne mulţumi cu acestea, putem cădea în lăcomie faţă de mâncare. Şi aceasta e împotriva conştiinţei.
Concluzionând, spunem că nu trebuie să lăsăm conştiinţa să adoarmă, pentru orice lucru. Trebuie să fim totdeauna cu luare-aminte şi să ne păzim de toate greşelile care ne duc în pericol. Să avem o conştiinţă trează faţă de lucruri, ca ele să nu devină pentru noi un subiect de condamnare.
