Fenomenologia bunătăţii

„Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii!

Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr."

(Efeseni 5, 8-9)

Avem, printre altele, o predilecţie frenetică şi bravă de a da bine în ochii celorlalţi. Se stârpesc mulţi neuroni pentru a rezulta un profil social al insului cât se poate de ilustru şi competitiv pe piaţa setoasă de „laureaţi", „experţi" şi carierişti, care se vând extrem de bine şi la „bursa" talk-show-urilor televizate, dar şi pe propagandistele reţele de socializare. Valoarea şi competenţa unui om e generată de multe ori de numărul de like-uri primite în mediul virtual, ca să nu mai zic că pentru mulţi acestea reprezintă criteriul autoevaluării în raport cu mediul social în care trăiesc.

A fi în topurile sau clasamentele vremii noastre presupune a-ţi vinde onoarea şi libertatea, moralitatea şi autenticul, sinceritatea şi visele pe o imagine perfidă, în care profilul uman e despuiat de orice sacralitate, nobleţe sau graţie caracterială. Ţi se cere, cu alte cuvinte, să pozezi potrivit vremii, cutumiar, fără prea multe „ifose" de „om deştept", principial şi cu replică neofensatoare, întrucât totul se face la comandă: zâmbim la comandă, ne indignăm la comandă, vorbim sau tăcem la comandă, în funcţie de ceea ce se vinde mai bine la un moment dat. De fapt, omul a fost redus la o imagine care se comercializează. Dacă aduce profit e promovat, iar dacă nu se câştigă nimic de pe urma lui e ignorat, ba chiar lepădat. Însă atunci când lucrezi cu imagini ale oamenilor, în detrimentul persoanei, rişti să pierzi un adevăr fundamental: iubirea, cu toate nuanţele şi variaţiunile pe care le implică, iar fără iubire oamenii mor cu zile, devin simple umbre, atrofiaţi lăuntric, incapabili să preţuiască universul spiritual şi cultural al semenilor care dă saţietate existenţei şi grandoare rezonabilă sau cumpănită omului. Când iubeşte autentic, neîngâmfat şi nedozat, fără „beţia" capitalului de imagine sau preţiozităţi de virtuos, omul devine imperial. Poate pătrunde cuviincios în ambianţa sufletească a celui de lângă el, întrucât iubirea îl legitimează şi-l face credibil pentru o cunoaştere reală şi vie a semenului. De altfel, cei ce se iubesc, se locuiesc unul pe altul cu fior sfânt şi amenitate. Nici nu-ţi poţi imagina sau verbaliza această întâlnire miraculoasă şi tainică a duhurilor noastre, atunci când iubirea devine celebrantul acestei legături. O simţi prezentă în tine ca pe ceva care te întregeşte, te odihneşte, dar, paradoxal, te şi provoacă la neastâmpăr invadator, deloc cotropitor, în „câmpiile" inimii celuilalt. E ceva similar îmbrăţişării candide a îndrăgostiţilor, în care totul, de la gând până la cuvânt şi gestică, inspiră şi respiră sub torentul iubirii, eliberator al profunzimilor sufleteşti şi destăinuitor al acestora. În acest „interval" gând - gest (faptă) se dezvăluie şi se consumă un întreg univers de trăiri lăuntrice în care dominanta e variabilă, în funcţie de fiii cărui duh suntem: ai Duhului Sfânt, spre viaţă sau ai duhului malefic, spre moarte.

Aşa se face că, o redescoperire a Duhului Sfânt din noi printr-o interiorizare susţinută de rugăciune fierbinte şi făptuirea binelui, ne va repoziţiona şi reconsidera în raport cu înţelegerea propriului sine, a semenului, dar şi a lui Dumnezeu. Sinele nu va mai fi „împărăţia" trufaşă a propriilor interese, semenul nu va mai asuma proiecţia depersonalizată de tip imagine, număr serial dintr-o mulţime de alte numere sau consumator febril, iar Dumnezeu nu se va regăsi în concepte, iluzii sau forţe viral idolatre. Totul se dezvăluie ca relaţie între persoane, adică între fiinţe iubitoare şi iubite, cu manifestări personale şi disponibilităţi altruiste accentuate.

Dar pentru ca iubirea să reziste în cadre sănătoase, sinele (lăuntrul) nostru necesită o învăluire cu bunătatea, care întreţine focul iubirii, asigurându-i climatul specific manifestării. Adică orice iubire presupune a fi secondată de bunătate. Ele merg mână-n mână, fără orgolii dominatoare. Atunci când iubirea conferă regalitate bunătăţii, bunătatea oferă fervoare iubirii, stă să o apere de orice plictis patogen sau sterilitate cronică.

A fi bun înseamnă a avea bunătatea ca rod al prezenţei şi lucrării Duhului în inimile noastre: „…roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia;" (Galateni 5, 22-23). Există, însă, o deosebire evidentă între a fi bun şi a face pe bunul. Diferenţa o desprindem din felul de a fi al omului. Dacă cu adevărat bun este cel care există în bunătate şi trăieşte pentru bunătate, neselectându-şi prilejurile de a fi bun, mai puţin surprinzător este cel care se arată bun conjunctural, preferenţial sau condiţionat, ţintind nu după un mod de a fi, ci după clipe de neuitat. Ocazionalul răpeşte bunătăţii fiorul iubirii, întrucât o rezumă la un simplu act exterior, fără acoperire lăuntrică, iar pe artizanul ei îl proclamă oportunist notoriu. Fără nici o îndoială, bunătatea este o specie a disponibilităţii, a spiritului prezent integral la întâlnirea cu celălalt, fară menajamente şi toane de binefăcător. Oricum ai lua-o, disponibilitatea are însuşirea de a nu fi orientată (Andrei Pleşu), adică nu focalizează, nu sondează şi nici nu alege. E pură deschidere şi bucurie atotabsorbantă a sufletului înaintea lumii, refuz ferm al ierarhizării. (Andrei Pleşu)

Când emite pretenţii de autentic, bunătatea va fi întotdeauna intuitivă. Nu-şi pregăteşte atent cadrele sau perimetrul de acţiune, nu creează strategii de punere în scenă, nu se risipeşte în discursuri dogmatice sau frazeologii dictatoriale (Andrei Pleşu), ci vine mereu în întâmpinarea celui care are nevoie de ea. E cu un pas înaintea tuturor solicitărilor. Intuieşte, cu sobrietate, când să facă pasul decisiv, fără a leza sau umili, întrucât o „bunătate" ofensatoare e mai de temut decât orice răutate declarată. Niciodată bunătatea sinceră nu aşteaptă să fie provocată, implorată, cultivată slugarnic sau slăvită linguşitor pentru a acţiona. N-are apetenţă pentru stilul pilduitor sau edificator. Nu se vrea dată ca exemplu. Discreţia şi rezonabilul îi sporesc cota de sinceritate şi o feresc de riscul transformării în prostie exuberantă. Tocmai de aceea omul bun nu va fi un invadator în viaţa aproapelui, nu-i va cotropi universul lăuntric cu o bunătate agresivă şi solemnă. Dimpotrivă, va acţiona fără rigoare brută şi în nici un caz cu habotnicie strâmtă.

Acolo unde se vrea mângâiere neîmplinirilor sau tulburărilor de orice fel, bunătatea nu este un paliativ pravoslavnic pentru cel greu încercat. În astfel de momente, nimeni n-are nevoie de un bine livrat ca „pastilă" anesteziantă, antidepresivă sau halucinogenă cu efecte de moment. Ea ar produce, în cel mai bun caz, o anemiere a voinţei, ca ultimă redută în faţa ofensivei răului, iar administrarea ei o dezvăluire a exersării în mediocritate. Omul amărât doreşte o inimă care să vibreze pentru el, să simtă durerea lui -„Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc." (I Corinteni 9, 22) - să se aşeze curajos şi izbăvitor sub povara durerii lui -„Purtaţi-vă poverile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos." (Galateni 6, 2) - şi nu de tămăduitori precipitaţi şi obsedaţi de bine. De fapt, bunătatea care nu-şi asumă calvarul îndreptării şi însănătoşirii omului, e un paliativ în toată puterea cuvântului.

Trăim zilele premergătoare sărbătorii Naşterii Domnului Iisus Hristos, iar Dumnezeu ne întâmpină, ca de fiecare dată de altfel, cu bunătatea-I restauratoare şi odihnitoare, fără a violenta în vreun fel biata fiinţă umană. Nimic pompos, onctuos sau emfatic în felul de a fi bun al Domnului. De ce am fi noi preţioşi în bunătatea care ni se cere, fără constrângeri, ci doar de dragul unei spontaneităţi morale sau a crezului creştin? La urma urmelor, bunătatea nu-i o pasiune de duzină şi cere cumpătare în manifestările ei. Prin urmare, fiţi buni întru toate, dar nu vă pierdeţi cumpătul! Asta, de vreme ce „pentru om, slava cea mai mare este să-şi cunoască măsura." (Avva Pimen)

 

Lasă un comentariu