A treia zi după ce am ajuns în oraşul universitar College Station, unde funcţionează a patra universitate din SUA, după numărul de studenţi proveniţi din Texas, dar şi din celelalte state, oraş situat la o oră de Houston, de mers pe autostradă cu autoturismul, la ora 7,40 mi-am însoţit doi nepoţi la şcoală, Andrei în clasa a doua, iar Nicolae în clasa întâia. Programul începe la ora 8 şi se încheie la ora 15, cu o pauză de masă între 12 şi 13, când elevii pot servi masa la cantina şcolii. În faţa unei clădiri fără etaj există o parcare şi un parc imens, cu un teren de sport. În şcoala respectivă învăţă numai copii din clasele I-IV, fiind o şcoală de stat cu elevi de toate etniile şi culorile, mândri că sunt născuţi americani. M-am convins de acest lucru când i-am văzut adunaţi în sala de sport, unde, în fiecare dimineaţă, elevii şi învăţătorii îşi încep activitatea intonând imnul Statelor Unite ale Americii, apoi al Texasului în timp ce sunt arborate drapelele SUA şi al Statului Texas, timp în care toţi stau în picioare şi cântă. Apoi, în fiecare dimineaţă, pe rând, un elev citeşte o rugăciune către Dumnezeu din care mi s-a tradus că cer să fie ocrotită America şi poporul american. Un gest emoţionant, prin care copiii sunt educaţi în spiritual patriotismului, al dragostei faţă de patrie, sentimente uitate, din păcate, de mulţi români. Veţi spune că, cu tot patriotismul lor, în America sunt atentate cu arme de foc ale unor nebuni, care ucid copii nevinovaţi cu sânge rece. Este adevărat, aproape toţi americani deţin o armă în casă, iar dacă ai intrat neinvitat într-o ogradă sau în casă, întâi te împuşcă, abia după aceea te întreabă ce cauţi acolo. Nebuni sunt peste tot, doar că nu au libertatea de a deţine arme. Am înţeles că şi în SUA sunt foarte multe voci care cer să fie interzise armele la civili. După ce festivitatea se termină, în linişte, fiecare învăţătoare îşi conduce elevii la clasă. Priveam la feţele copiilor, albi, negri, chinezi…
şi mă minunam cât erau de fericiţi, de mândri că sunt americani. Mă întristează realitatea dureroasă întâlnită, la noi, în Ardeal, unde, după „revoluţie” copiii maghiari sunt educaţi în cultul intoleranţei. Am copilărit într-un sat unde vieţuiau în pace şi bună înţelegere români, maghiari şi ţigani. Pe uliţă mă jucam cu copii maghiari, aveam prieteni chiar şi printre ţigani, colegi de clasă, elevi care învăţau bine, nu ca în zilele noastre, când purdanul umblă la şcoală zece clase şi nu cunoaşte cititul şi scrisul. Vorbeam între noi româneşte şi ungureşte, cum se nimerea. Acasă niciodată nu mi-am auzit părinţii să vorbească de rău ungurii. Segregarea copiilor pe criterii etnice este cea mai mare greşeală a liderilor politici maghiari. Grădiniţele, şcolile, universităţile pe criteria etnice, nu fac altceva decât să înrăutăţească din faşă relaţiile dintre români şi etniile conlocuitoare. Mă gândesc, dar nu-i locul să comentez aici, că şi şcolile mureşene ar fi trebuit să rămână şcoli mixte, cu clase de predare în română şi clase de predare în maghiară, iar sărbătorile să le petrecem împreună, fiecare după tradiţia şi cultura neamului său
