În dor mântuitor...

Colindam Lilioară şi-a nost' Domn sau Puică neagră bagă-n sac, neocolind nicio casa din sat. Ştiam că la fiecare, în poartă, stă, aşteptându-ne, Dumnezeu. Erau atât de mici urmele paşilor noştri în zăpada Ajunului, de parcă nişte miei păşeau pe miezul alb de cer.

Apropierea Crăciunului însemna colindele repetate în clopotniţa bisericii, cioplirea bâtelor în care să înşirăm covrigii primiţi ca „plată" la colindă, hainele nou-nouţe, din postav cafeniu, la care trudea singurul croitor al satului şi, în respiraţia Ajunului, pupezele pe care le scotea mama din cuptor, gata să zboare în traistele copiilor-colindători; după ce le învelea, în clocotul lor de aburi, în merindări, să meargă la Dumnezeu. Cât de mult credeam în călătoria lor spre cuibul ceresc, aşteptând să se reîntoarcă pe colţul mesei.

Simţeam inefabilul în toate lucrurile. Mai ales peste laiţa pe care aşezam, seară de seară, boabele de grâu, în grămăjoare egale, pentru Rozariu; boabe din care, duse la râşniţă, se făcea o turtă, din ea gustând toţi cei ai casei, luminându-se aflând cum rodea rugăciunea. În aşteptarea Sfântului Ajun, îmi părea mie, atunci, că toate cele din faţa ochilor, gardul de nuiele, clăile de fân, cumpăna fântânii, poarta, ocolul oilor, şura cu carul şi plugul, hornul casei, cărările din curte, desenele din fascinantul abecedar din care luam, sub ochiul ferestrei, minunile lumii, intrau în vuiet de lumină. Mi se părea că au alte forme, din ce în ce mai netede, mai îmbietoare, mai înalte, întretăindu-se în fior de aşteptare. Poate că ecoul suav al colindelor repetate în serile Postului le devenea înveliş. Colindam, la subsuoara mamei, Lilioară şi-a nost' Domn şi Maica Sfântă s-o luat, mirându-ne cum de la ferestre dispărea întunericul, de parcă totul intra doar în grija calmă a unor zori, albind locul ce urma să fie îmbrăţişat de veşnicie.

Răsăreau, mai repede, la fereşti, florile domneşti invocate de colind?

Apoi, cerul şi pământul, casa omului şi casa Domnului mărturiseau atât de clar, prin raza soarelui-floarea soarelui, despre cel biruitor, Părinte al veacului ce va să fie. În Naşterea Lui, cea fără scutece de in şi opaiţ, ne regăseam puritatea, cerul paşilor şi nepăcatul vorbelor, ştiam să ne întâlnim să vestim, să visăm, să fim laolaltă, să ne înălţăm în tremurul de bucurie din dimineaţa când în bocanci găseam pacheţelul miraculos în care Moşul pusese câteva cuburi de zahăr. Cât de dureroasă şi cât de dragă îmi este amintirea aceea! Polenul ei se scutură în mierea colindului şi-n rugăciunea lui: Genunchiul e în abur de sărut. / Semnul crucii e albie de zi./ La orişice fereastră bate o minune, / Ca Nesfârşitul să-nceapă a-nflori.

De Crăciun, spune textul unei mulţumite la colindă, prânzim cu Dumnezeu, atingându-ne frunţile de cea mai strălucitoare lumină, născându-ne în făptură şi cântare nouă.

Aduceţi cântare nouă Domnului! spune psalmistul.

Visul se repetă, se toarnă-n colţurile mesei abur de iubire, viaţa se înnoieşte în dor mântuitor.

E seara-n care icoanele tresar./ Vor prinde rădăcina lumii-n ramă./ Colindători iau frigul de la porţi,/ Cerând nesomnul nostru... vamă (...) / Adoarme Prunc în turtă dulce./ Cămaşa-i se destramă în ninsori./ Se-nchide rana-n ape fără mâluri,/ În rai de vorbe, pân' la cântători.

 

Lasă un comentariu